Am intrat în Anul Centenar! Cum spuneam recent la o întîlnire pe această temă, doresc ca la sfîrşitul acestui an să privesc înapoi cu mîndrie. După cîte văd în jur, cred că am pretenţii cam mari. Fiecare popor care se respectă îşi preţuieşte mersul prin istorie şi îmi doresc ca poporul din care fac parte să aibă emoţia acestui Eveniment. Da, au trecut o sută de ani de cînd România a devenit Mare, mai puternică, luată în seamă. Să nu uităm că acei bărbaţi ai neamului românesc au fost vizionari.
Am avut norocul să am profesori care mi-au deschis mintea spre rostul istoriei ţării. Să înţeleg ce înseamnă un popor stăpînit de străini şi cum arată în libertate. Sentimentul de a fi laolaltă mi l-a picurat în fibra fiinţei promoţia de dascăli instruită de prima generaţie de după Marea Unire. Erau în relaţie directă cu istoria trăită. Da, sîntem în Anul Centenar! M-aş fi mîndrit dacă şirul de politicieni care s-au perindat în noua democraţie gîndeau la acest Eveniment prin terminarea unei autostrăzi care să străbată România. Din Maramureş pînă la Marea cea Mare. Nu a fost să fie. Păcat că nu am ştiut să lăsăm o urmă adîncă şi demnă. Mă tem că vom fi robii unor festivisme, dansuri şi voie bună. Dar asemenea spectacole au avut loc şi anul trecut, se pot întîmpla şi anul viitor. Anul acesta are un semn distinct. Să facem să răspîndim emoţia în mulţimi.
Să nu ne fie jenă să amintim de fapta istorică de la 1 Decembrie 1918. Zic asta cînd vedem ce haos este în Educaţie, cînd predarea istoriei a devenit aproape o cenuşăreasă. L-am întrebat pe un domn academician, istoric de profesie, de ce Academia Română nu poate influenţa sistemul de învăţămînt acolo unde sînt lacune. Mi-a dat un răspuns care nu vindecă rana.
Oare Ministerul Educaţiei nu putea decide ca în Anul Centenar să se predea o oră pe săptămînă despre Marea Unire, despre personalităţile care au înfăptuit-o? Domnule ministru, Maramureşul a fost implicat profund în Eveniment. De cine ne este teamă? De Europa? De America? Nimeni nu poate avea comentarii cînd dorim să ne afirmăm interesul naţional. Alţii nu se sfiesc să-şi spună dezamăgirea că noi sărbătorim Centenarul. Parcă îi înţeleg. Nu s-au obişnuit cu o nouă istorie. Sentimentele unui veac nu se pot îmblînzi într-un an. Am mai spus-o: dacă istoria ne-a aşezat aici, trebuie să ne armonizăm. Dar, din păcate, nu este linişte. Liderii maghiarilor din România au lansat în 8 ianuarie rezoluţia comună a celor trei partide politice maghiare, care cer autonomie regională, administrativă şi culturală. M-am uitat în cartea de istorie şi am citit că exact cu un veac în urmă, pe 8 ianuarie, preşedintele american Woodrow Wilson a publicat celebra declaraţie în 14 puncte despre viitorul Europei la sfîrşitul războiului, care urma să se reconfigureze pe principiul autodeterminării popoarelor. Este o dată importantă pentru popoarele care îşi aniversează Centenarul independenţei sau Unirea în 2018. În lipsa unui program coerent al Centenarului din partea autorităţilor române, liderii maghiari ne-au luat-o înainte. Aniversează, în felul lor, Unirea Transilvaniei cu România. Sînt supli şi consecvenţi. Anul acesta este important pentru memoria istorică comună. Cum scria istoricul Marius Diaconescu: „Noi, românii, nu vrem să mînjim această aniversare a Unirii cu certuri şi scandaluri”. Centenarul va fi o ocazie de discursuri patriotice româneşti. Ni se va reproşa efuziunea naţionalistă. Că nu au drepturi, că România nu e ţara lor. A liderilor. Dar au primari, consilieri, preşedinţi de consilii judeţene maghiari. Au inspectori şcolari, directori de instituţii culturale. Au miniştri. Tot nu-i bine. Oare nu se poate ca în Anul Centenar să trăim în linişte, fiecare cu părerea lui, fiecare cu istoria lui? Un profesor de istorie îmi scrie o scrisoare în cîteva puncte: cum poate România să strălucească în Anul Centenar? Vă voi spune cu alt prilej.
