Inegalitatea veniturilor

Cu toate că politica Uniunii Europene este una de protecţie socială a păturilor defavorizate, ba chiar şi economia europeană a fost definită în tratatele UE ca fiind o „economie socială de piaţă”, România rămîne un stat în care inegalitatea între veniturile cetăţenilor se accentuează în loc să se atenueze. La putere se află un partid social, dar constatăm că diferenţa dintre veniturile mari şi cele mici creşte, ceea ce arată că politica de stat a României nu are caracterul social european dorit.
Se simte acest lucru în deciziile Guvernului şi Parlamentului. Salariile minime au crescut cu 30%, o măsură cu caracter social pronunţat, dar, în acelaşi timp, salariile maxime s-au dublat, cel puţin la salariaţii bugetari din instituţiile de stat, fără să ţinem cont că inflaţia şi majorarea preţurilor au efect invers. Veniturile reale ale majorităţii salariaţilor au săltat cu abia 7-8 procente, în vreme ce nivelul de trai în grila de sus a explodat. Situaţia este asemănătoare şi în domeniul pensiilor, cele mici au urcat cu 5 procente, cele mari tot cu 5%, însemnînd creşteri de 50 de lei pentru pensiile mici, respectiv de … 400-500 de lei pentru pensiile mari, ceea ce nu e corect.
Folosind aceste metode discriminatorii, România a ajuns să fie ţara cu cea mai mare inegalitate a veniturilor din Europa, statistică anunţată oficial. Calculul a fost realizat prin compararea veniturilor a 20% dintre cei mai bogaţi români cu a 20% dintre cei mai săraci români, iar raportul depăşeşte cifra opt – în vreme ce în Cehia, statul cel mai echilibrat din acest punct de vedere, cele mai mari salarii şi pensii sînt de doar patru ori peste cele mai mici. Media pe comunitate este 5 (raportul Eurostat pe 2015).
Grila nouă de salarizare a bugetarilor introduce inegalităţi şi mai lipsite de logică. Faţă de conducătorii ţării, femeia de serviciu primeşte salariu de 15 ori mai mic, deci nivelul de trai al celor din vîrful ierarhiei este de 15 ori mai ridicat. N-ar fi un capăt de lume dacă statul şi-ar permite să-i plătească atît de gras pe conducători, însă cheltuielile bugetare se fac din acelaşi fond alocat, deci în detrimentul celor care se află în categoria lucrătorilor. Inegalitatea veniturilor este umilitoare, ar fi fost echilibrat un raport de 1:6 între salariul minim şi maxim din grilă, dacă statul român ar duce o politică socială şi raţională pentru popor. Femeia de serviciu nu-şi poate asigura un strandard decent de civilizaţie, cu hrană suficientă şi confort minim (plata utilităţilor), în vreme ce vîrful ierarhiei primeşte cu mult mai mult decît are nevoie.
Diferenţele se văd cu ochiul liber pentru cine călătoreşte în Occident. Lumea de acolo nu suportă diferenţe prea mari. La noi, statul permite şi chiar încurajează îmbogăţirea, prin politicile fiscale şi economice, salariale şi de pensii. Surprinzător este faptul că partide europene de dreapta, care în principiu susţin ideologia liberală, au o politică intens socială. Iar la noi, cei de stînga duc o politică pentru capitalul financiar şi de neglijare a capitalului uman. Era de aşteptat ca munca salariată să fie mai preţuită de partidele care se revendică din cele de stînga!
Dacă ar fi să-i credem, gînditorii spun că bogăţia şi sărăcia îi duc deo­potrivă pe oameni la pierzanie, pe primii într-un fel, pe ceilalţi în alt fel. Chiar dacă poporul nu crede în aşa ceva, statul democrat trebuie să vegheze ca oamenii de rînd să nu sărăcească sub pragul ce pune sănătatea în pericol, dar nici să nu se îmbogăţească. Oamenii săraci nu mai au putere psihică şi fizică să muncească, iar bogaţii tot aşa, dacă ne gîndim bine. În aceşti oameni se strecoară şi dispreţul faţă de legi şi faţă de semenii lor, deci îşi pierd şi raţiunea de a fi împreună cu ceilalţi. Devin confuzi, ceea ce îi duce la ruină.
Statul are datoria să ducă o politică dreaptă, astfel ca toţi cetăţenii să-şi ducă existenţa cu demnitate, ca fii ai aceluiaşi popor.