Îmi aduc bine aminte de vremea în care oamenii satului îşi numărau evenimentele vieţii după steaua sărbătorilor. Unul s-a născut de Crăciun, altul de Sângeorz, nunta au avut-o după Paşti, iar mama a murit de Sf. Nicolae. Aceste repere aveau efigie, dar şi miracol interior, numai bune pentru a însemna memoria omului călăuzit de sărbători.
Aşa şi multe dintre întâlnirile mele cu scriitorul Augustin Buzura au fost însemnate cu sărbători din calendarul creştin. Ne-am întâlnit de zeci de ori, dar niciodată nu voi uita dialogurile din preajma sărbătorilor. Augustin Buzura, acest iluminist ardelean, punea mai presus de orice satul şi părinţii. Îmi spunea într-un interviu, realizat între Crăciun şi Sf. Vasile, despre timpul istoric petrecut în sat, loc transfigurat de marele scriitor într-un rost epic convingător. Impresionantă este amintirea părinţilor – Ilie şi Ana – despre care mărturiseşte: „Am vorbit de prea puţine ori despre părinţi, de fiecare dată în fugă, deoarece nu m-am simţit pregătit. Le datorez prea mult şi această certitudine îmi alungă cuvintele.”
A făcut patru clase la şcoala din sat, la Berinţa, apoi în satul vecin, Copalnic-Mănăştur. Trebuia să treacă printr-o pădure. Mama lui mergea cu felinarul până în vârful dealului şi-l urmărea cu privirea până intra în satul vecin. Mişunau haite de lupi. Nu uita să-mi spună adeseori că a fugit pur şi simplu, pe geamul casei, la şcoală. Tatăl dorea să-l aibă aproape, agricultor. Dar el dorea să se facă sculptor. Când stătea cu vacile pe imaş, modela figurine de argilă. Mama credea în viitorul lui.
Până în acest punct al vieţii, mă oglindeam suficient de bine în biografia lui Augustin Buzura. Spovedaniile noastre reciproce constatau asemănările, ceea ce ne-a apropiat şi mai mult. De pildă: el, învăţător în Valea Neagră, unde a trăit o iarnă, făcând numărătoarea inversă a cartofilor, eu, învăţător în Breb, de unde am plecat în armată. Tot timpul l-am socotit, în taină, un fel de frate mai mare, care a trecut prin multe încercări, pe care le-a dovedit.
A terminat Medicina, fiind un student eminent. A optat pentru psihiatrie. Dar umbra profesorului Mircea Zaciu a fost decisivă. A optat pentru Literatură. A debutat în acelaşi an cu Ioan Alexandru. Un alt sătean european. Rămâne unul dintre cei mai înverşunaţi lucrători cu ideile. Cu realitatea, pe care a ilustrat-o şi care, adeseori, nu l-a iertat. Dar el nu a cedat un centimetru. Este pruncul de ţăran din Berinţa, cu vocaţia tenacităţii şi riscului. A părăsit medicina pentru literatură. Romanele lui fac din unghi moral, social şi estetic cronica lumii româneşti, în evoluţia ei tulbure şi dramatică, timp de aproape o jumătate de veac, cum aprecia criticul Eugen Simion.
Augustin a fost un om bun, drept, decis să ducă lucrurile până la capăt. Avea un spirit încăpăţânat, justiţiar ca al memorandiştilor. A ajuns în Academia Română. Ţinea enorm la Berinţa natală. De aceea se raporta şi la Deseşti, satul naşterii mele, cu emoţia profundă pentru un loc întemeietor. A salutat în mai multe rânduri sufletul acelor deseşteni care l-au primit pe Nichita Stănescu cu respectul şi înţelegerea unei valori de excepţie.
Cum Augustin Buzura era ziditor de instituţii, cu rezonanţă internaţională, satul Deseşti a fost în două rânduri gazdă a Cursurilor de limbă, cultură şi civilizaţie românească. Adică în sat au venit cursanţi din multe ţări ale lumii. Erau diplomaţi, oameni de afaceri, profesori, studenţi, ziarişti, dar şi oameni de alte profesii. Chiar un şef de gară din Cehia. Toţi au ţinut seama de argumentul lui Augustin Buzura: „Maramureşul oferă un model de civilizaţie românească”.
Când prietenul Augustin a venit la Deseşti, a rămas plăcut impresionat de oamenii generoşi, care trăiesc în spaţiul lor degajaţi şi siguri pe ei. Oameni care iubesc străinii cu demnitate şi care sunt excelenţi parteneri de dialog. Lângă biserică, mi-a spus cuvinte cu putere de legământ: „Pe unde vei umbla, fă tot ce poţi pentru satul tău!” Apoi, a developat o amintire: „Eram la Tokio, chiar de ziua mea de naştere. Acolo, în faţa Alteţei Imperiale, am spus: Berinţa este un loc din care nu am plecat niciodată.”
Cu Augustin Buzura, cum ziceam, s-a întâmplat să ne măsurăm prietenia prin sărbători. În 1999, după Crăciun, a fost declarat Cetăţean de Onoare al municipiului Baia Mare. Ne-am întâlnit şi cu ÎPS Justinian, care-i purta o regală preţuire lăpuşeană. La Deseşti, mi-a scris o dedicaţie măgulitoare: „Pentru Gheorghe Pârja, prietenul minunat de cursă lungă, fără de care pentru mine Maramureşul n-ar mai fi ce a fost. Cu toată preţuirea pentru poet şi gazetar, şi cu dragostea statornică, prietenească a lui Augustin Buzura.”
O lacrimă fiind şi acest timp, primul Crăciun fără el. Ce pot să-i spun dincolo de vreme? Nici eu nu am plecat din Deseşti niciodată!
