Iniţial, am vrut să nu mai scriu despre moartea regelui Mihai. Am renunţat la decizia iniţială din două motive. Am fost profund mişcat de ceremonia funerară. S-a întâmplat în văzul ţării. Nu puteam lăsa în uitare atitudinea liber consimţită a cetăţenilor. Zeci de mii de români au ţinut să fie prezenţi la acest doliu naţional. Acum au înţeles mai bine ce li s-a întâmplat în ultimele şapte decenii. Mi-am dat seama că suntem conectaţi la evenimente cruciale mai mult decât se pare. Am văzut mulţi tineri, care nu prea au învăţat la şcoală despre Regele Mihai. Cum nu am învăţat nici noi.
Moartea regelui a devenit, astfel, o tristă lecţie de istorie. Au fost alături de eveniment, pentru a recapitula rostul regelui în istoria recentă, istorici, academicieni, ştiutori şi trăitori în preajma acestui om bun. A fost nu numai înmormântarea unui rege, ci şi a unui om bun. Am aflat întâmplări mai puţin ştiute din istoria României. Cred că moartea regelui ne-a trezit dintr-o aţipire nefirească. Altfel nu-mi explic miile de oameni care au aşteptat trenul funebru, regal, la Chitila, Titu, Piteşti sau Curtea de Argeş.
Pentru prima dată în ultimele două decenii, cred, televiziunile nu au ţinut seama de concurenţă. Şi-au unit eforturile profesionale ca tristul eveniment să ajungă la milioane de oameni. Funeraliile regelui au avut semnificaţia întoarcerii acasă a unui român. În care ne-am regăsit. Pe lângă impostori, care nu au ştiut să fie creştini, moartea regelui a arătat o ţară locuită de mulţi oameni cu capul pe umeri. Am trăit un sentiment patriotic renăscut. Am mers alături pe ultima cale regală, care ne-a fost dat s-o vedem. Nu am avut sentimentul sfârşitului. Reacţia românilor în cele trei zile de doliu ne-a arătat că porţile monarhiei nu sunt definitiv închise. Dar doar Dumnezeu ştie cine le va deschide larg. Regele Mihai, deşi a lipsit din ţară atâta amar de vreme, a purtat cu el onestitatea şi modestia, fiind un om în stilul pământului românesc. Putea oricând să urce pe uliţa bisericii, cu rang regal, dar cu pasul firesc.
Apoi, am fost iluminat de legăturile regelui cu familii regale europene. A fost un mare summit monarhic în România. I-am văzut pe regele Gustav al Suediei, pe prinţul moştenitor Charles, al Marii Britanii, pe regele emerit Juan Carlos al Spaniei, alături de regina Sofia, pe Marele duce de Luxemburg, şi alţi mulţi reprezentanţi ai unor familii regale europene şi nu numai. Alături, zeci de mii de români.
Presa internaţională a reacţionat la tristul eveniment, dar şi la prezenţa capetelor încoronate în România. BBC News scria: „Regele Mihai este cel mai bine cunoscut pentru lovitura de stat din august 1944. Forţat să abdice de către liderii comunişti, el a trăit cea mai mare parte a vieţii în exil. După Revoluţia din 1989, a avut o relaţie dificilă cu noii conducători ai ţării, care se temeau că-şi va revendica tronul. În schimb, Regele Mihai a ajutat la negocierea aderării României la NATO şi UE”.
Mi-am dat seama că regele a întruchipat iubirea de ţară, iubirea de români. Nu sunt cuvinte de conjunctură. Românii i-au întors gestul. Parcă i-au cerut iertare. A fost trădat, dar a rămas drept, fără ură, dar cu nobleţe. Istoricii spun că a scurtat războiul şi-i datorăm Ardealul. A fost o ceremonie tristă, care ne-a unit.
Putem ţine seama de spusa regelui: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă, fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa”. Şi-au dat mâna Armata, Biserica şi Casa regală pentru a vedea ce n-am văzut niciodată. Regele a murit! Cea mai frumoasă coroană a fost preţuirea românilor pentru Majestatea Sa. Nimic fără Dumnezeu!
Sâmbătă, 16 decembrie 2017, în jurul orei 21,30, sicriul cu trupul Regelui Mihai a fost coborât în cripta noii Catedrale Regale de la Curtea de Argeş. Erau de faţă peste 17 000 de oameni. Se vede că nu suntem pierduţi. Putem fi, pe calea regală, decenţi şi solidari.
În ziua înmormântării regelui, izbucnea Revoluţia Română din 1989. La Timişoara.
