Episcopia Ortodoxă Maramureşului şi Sătmarului a semnat contractul de finanţare a proiectului „Conservarea, reamenajarea şi punerea în valoare a Palatului Cultural din Sighetu Marmaţiei”. Valoarea proiectului este de peste 21 milioane lei, din fonduri europene şi co-finanţarea Episcopiei de peste 991 mii lei. Durata proiectului este de 3 ani.
În urmă cu peste 100 de ani, visul construirii la Sighet a unui edificiu care să găzduiască un adevărat palat al culturii a încolţit în mintea unor personalităţi ale culturii şi vieţii sociale locale, maghiari, evrei şi români. În anul 1907, comunitatea locală a ales amplasamentul, iar Ministerul Culturii şi Cultelor de la Budapesta alocă primii bani pentru construcţia viitorului Palat al Culturii, restul sumelor provenind din donaţiile fruntaşilor vremii şi comunităţii locale. Lucrările au început în toamna anului 1912, după proiectul arhitectului Sándy Gyula. Un an mai târziu, la 1 decembrie 1913, s-a făcut inaugurarea construcţiei pe 3 niveluri cu două aripi de clădire şi un corp central cu patru turnuri şi acoperişuri conice. Magnifica scară interioară are pe tavan pictura alegorică realizată în 1931 de Liviu Szabó-Bordeaux, frescă restaurată în 1999 de pictorul Aurel Dan. Zidit în mare măsură din banii poporului maramureşean (de la Gutâi, Prislop, Huta până la Tisa) Palatul Cultural trece în proprietatea judeţului Maramureş de atunci, la 13 decembrie 1927. În 1928, clădirea este închiriată de Despărţământul Sighet al „Astrei” care a întreţinut edificiul până în 1936. (Inscripţia ASTRA se vede şi azi). În 1938, Palatul Culturii este dăruit Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului (cu sediul la Sighet).
După Diktatul de la Viena, la 1 aprilie 1941, clădirea este intabulată pe statul maghiar şi preluată de noua administraţie care instalează o serie de instituţii administrative, sociale şi culturale. După război, dreptul de proprietate este restabilit dar Episcopia de la Sighet desfiinţată anterior de statul maghiar se reorganizează greu, iar în 1948 este desfiinţată oficial şi de statul român stalinist, iar Palatul Culturii este intabulat “în favoarea judeţului Maramureş” cu reşedinţa la Sighet.
Din 1952, aici îşi desfăşoară activitatea Şcoala de muzică (Şcoala de Arte de azi, iar din 1954, Palatul Culturii devine sediu al Casei Orăşeneşti de Cultură, iar din 1968, după primirea rangului de municipiu şi denumirii Sighetu Marmaţiei, aici a funcţionat până în acest an şi Biblioteca Municipală.
În septembrie 2009 s-a semnat protocolul de predare-preluare a Palatului Culturii din Sighetu Marmaţiei către Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului cu sediul în Baia Mare(!) potrivit deciziei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) de a ”retroceda” Palatul Culturii Episcopiei!
Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici”, Casa de Cultură şi Şcoala de Artă „Gheorghe Chivu” – secţii ale Centrului Cultural, adică noii chiriaşi au fost “evacuaţi” din Palat în această vară pentru a face posibilă necesara renovare a impozantului edificiu. O lucrare de anvergură care sigur va dura mai mult de 3 ani. După finalizarea lucrărilor este posibil ca etajele I şi II să fie reocupate de Centrul Cultural prin Casa de Cultură şi Şcoala de Arte. Biblioteca Municipală ”Laurenţiu Ulici” s-a redeschis în clădirea fostei şcoli generale nr. 4 şi va rămâne acolo în cadrul aceluiaşi Centru Cultural, care are acum sediul în fosta Casă a Armatei. Şcoala de Arte este la înălţime, în fostul bar-restaurant-discotecă Zimbru. Pentru punerea la punct al celor 3 ”noi” sedii ale instituţiilor de cultură mutate din Palat este remarcabil efortul Primăriei şi Consiliului Local Sighetu Marmaţiei, al salariaţilor celor 3 secţii ale Centrului Cultural în frunte cu neobositul lor manager interimar prof, dr. Dorel Todea.
Bună ziua!!! În calitate de specialist în conservare-restaurare de arhitectură aș dori sa fac unele comentarii în ceea ce privește nivelul la care a ajuns „restaurarea” Palatului Culturii din Sighetu Marmației in anul 2019. Aș avea de făcut urmatoarele observatii importante pe care as dori sa vi le fac cunoscute: 1) „restaurarea” învelitorii este necorespunzătoare: înainte de restaurare invelitoarea era alcatuită din niște plăcute de solzi de fibrociment din anii 1920 care la acea vreme era vazut ca un material de ultimul răcnet ( consider că înlăturarea parțială a materialului original nu este o problemă dar din punct de vedere al unei restaurări etice piesele deteriorate ar trebui înlocuite tot cu solzi de fibrociment produși din același material, aceeași formă și montate prin aceeași tehnică cu piesele originale sau ar exista și varianta 2, mai elegantă,ca ele să fie înlocuite din plăci de ardezie pentru a nu știrbi imaginea istorico-arhitecturală a clădirii), înlocuirea solzilor cu tablă metalică neagră mi se pare necorespunzătoare atât ca și calitate vizuală ( element „ kitch”) cât și ca și funcționalitate într-o perioadă mai lungă de timp ( în timp tabla se va deforma, contracta și dilata în urma variațiilor de temperatură dntre vară și iarnă), 2) hornurile/ coșurile de fum trebuie restaurate conform proiectului original în sensul că inițial acestea erau placate cu piese ceramice smălțuite după moda anilor 20-30 ( în stil Seccesion) 3) Am observat că încă din stadiul actual al lucrărilor de pe șantier placarea din cărămidă a fațadei istorice a fost „nivelată cu flexul” ( inițial după cum se poate observa în partea dinspre strada Iuliu Maniu încă neafectată de lucrările de „restaurare” aceste piese din cărămidă ieșeau în relief în vreme ce acum în urma resturării par aproape toate la același nivel ( o greșeală mare din punct de vedere al respectării unei arhitecturi istorice valoroase) – sper că nu se va întâmpla la fel și cu bosajele din piatră ale soclului!!!. Prin urmare doresc să atenționez în legătură cu unele greșeli majore care s-au pus în practică pe șantier și care mutilează poate ireversibil monumentul istoric. Propun în acest sens revenirea la starea inițială sau corectarea greșelilor făcute în proiectul de restaurare/ reabilitare a acestui monument conform observațiilor mele anterioare și multor altele făcute de specialiștii în restaurare….. Subliniez faptul că aceste greșeli majore modifică aspecte importante în ceea ce privește autenticitatea monumentului și reversibilitatea lucrărilor de restaurare ( conform Cartei de restaurare de la Veneția 1967). Recomand studiul mai sinuos al proiectului original al clădirii precum și analiza ei istorico-arhitecturală (studiul de funfamentare al intervențiilor) pentru cunoașterea mai aprofundată a permisivităților și restricțiilor pe care le dictează un astfel de monument de o asemenea importanță în lucrările de restaurare/ reabilitare și refuncționalizare. Am făcut aceste observații tocmai pentru că în afară de motivația mea profesională am și o motivație personală… țin mult la acest monument fiind locul în care în copilărie mi-am petrecut anii studiind pianul la școala de arte „Gheorghe Chivu”. Vă rog foarte mult să țineți cont de observațiile făcute și de cele ce vor mai apărea pe pacurs pentru a nu leza din valoarea semiotică, memorială și culturală a acestui monument istoric de categorie A ( de interes național). Restaurarea ca și arhitectura este o artă!!! Vă mulțumesc pentru atenție!!!