Personal, la fel ca o mare parte a istoricilor importanţi de azi, fie din România fie din străinătate, sunt de părere că actul Regelui de la 23 august 1944 nu avea alternativă valabilă şi viabilă pentru România. Dacă Regele Mihai nu l-ar fi arestat pe Mareşalul Antonescu la 23 august 1944 şi nu ar fi ordonat, în calitatea sa constituţională de „cap al oştirii”, încetarea războiului împotriva URSS şi întoarcerea armelor împotriva lui Hitler, situaţia istorică a României ar fi fost infinit mai rea, poate de-a dreptul tragică.
În răstimpul de aproximativ o jumătate de an, cam atât cu cât a fost scurtat războiul prin acţiunea Regelui Mihai de la 23 august 1944, s-ar fi putut produce schimbări fundamentale în cursul evenimentelor pe plan mondial. În primul rând, războiul şi-ar fi continuat cursul implacabil. Dacă Hitler ar fi reuşit să fie primul care să fabrice bomba atomică, ar fi dominat întreaga planetă şi atunci ar fi fost de rău pentru mai multă lume, nu doar pentru România. Oricum, bogăţiile României de după război ar fi fost jefuite, dar de către Germania şi nu de către URSS, probabil mai nemţeşte, mai metodic şi pentru un termen mai îndelungat.
Iar dacă americanii ar fi ajuns să fabrice ei bomba atomică înaintea lui Hitler, aceştia ar fi avut ocazia să o experimenteze nu în Japonia, ci în Germania, nu asupra Hiroshimei, ci asupra Berlinului. Dacă noi am fi mers alături de Hitler până la capăt, campania din iarna anilor 1944-1945 nu s-ar mai fi purtat în Cehoslovacia, în Munţii Tatra, ci pe teritoriul României, în Munţii Carpaţii Orientali şi pe linia de fortificaţii Focşani–Nămoloasa–Galaţi. România ar fi fost pustiită cumplit de război cum nu s-a mai pomenit, iar ruşii ne-ar fi ocupat oricum.
Numai că, în acest caz, harta României ar fi arătat cu totul altfel. Ruşii nu s-ar fi limitat să ne ia doar Basarabia, adică Moldova dintre Nistru şi Prut, ci şi Moldova de dincoace de Prut, iar Ardealul în mod sigur l-ar fi dat Ungariei. Frontiera dintre URSS şi Ungaria comunistă ar fi trecut pe la Borşa, pe Prislop şi de acolo spre sud, pe culmile munţilor, până la Braşov. Să nu uităm că Stalin a intervenit personal şi a dat (ăsta e termenul!) Ardealul de Nord înapoi României, pentru că România de după 23 august 1944 „nu a mai ucis soldaţi sovietici” (Stalin dixit) şi cu condiţia ca Regele Mihai să accepte guvernul lui Petru Groza. Dobrogea ar fi fost dată la bulgari, pentru că unele cercuri comuniste din Bulgaria, la fel ca Odoviciuc în Maramureş, îi cereau deja lui Stalin ca această ţară de limbă şi cultură slavă să intre în componenţa URSS, iar pentru aceasta avea nevoie de un „coridor” geografic, adică de Dobrogea.
Dacă Regele Mihai nu ar fi făcut actul de la 23 august 1944, România postbelică ar fi fost redusă de către învingători la dimensiunea minusculă a unei ţări aşa cum a fost ea înainte de 1859, cuprinsă între Vrancea–Galaţi, Mehedinţi, Carpaţi şi Dunăre. Pe Regele Mihai, Istoria l-a pus în situaţia tragică de a-l sacrifica pe mareşal şi o parte a Armatei Române (soldaţii luaţi prizonieri de către sovietici între 24 august – 12 septembrie 1944), pentru a salva ce se mai putea din teritoriile istorice ale României. Pentru faptul că după război noi am avut o Românie pe care o avem şi azi, trebuie să fim recunoscători clarviziunii şi curajului personal al Regelui Mihai. La fel, şi Mareşalul Antonescu a fost pus de către Istorie în situaţia tragică de a accepta propriul sacrificiu, respectiv condamnarea sa la moarte, pentru satisfacerea pe moment a setei de răzbunare şi a urii antiromâneşti a ruşilor învingători. Stenogramele de la procesul lui Antonescu demonstrează cu prisosinţă că Mareşalul era perfect conştient de acest lucru.
Fie ca Bunul Dumnezeu, Dumnezeul popoarelor, să primească spiritul M.S. Regele Mihai al României şi să-l aşeze cu drepţii Săi!
Prof. univ. dr. Nicolae IUGA
