Legea salarizării unitare a personalului bugetar a apărut în vară (28 iulie 2017), dar discuţiile contradictorii continuă. La fel se întîmplă cu stabilirea unitară a pensiilor, proiect amînat pentru anul viitor din motive asemănătoare. Guvernul ia decizii, dar se vede obligat să retracteze şi să corecteze ce a hotărît, impresia finală fiind de instabilitate. Dezideratul ca toată lumea să cîştige ar putea fi atins dacă modalitatea de stabilire a salariilor şi a pensiilor ar fi transparentă. Guvernul ascunde esenţa sub coeficienţii de la 1 la 12, despre care nu ştie cum au fost stabiliţi.
Întrebarea fără răspuns este ce cantitate de muncă trebuie să presteze bugetarul de stat pentru salariul pe care îl primeşte. În contractul individual (modelul-cadru) scrie că norma de muncă echivalează cu durata muncii. Cu alte cuvinte salariatul munceşte 8 ore, deci nu are importanţă cît anume. Se aplică adesea proverbul: Ziua trece, leafa merge! Codul muncii prevede însă altceva, că munca pentru fiecare salariat trebuie normată ca timp pe bucată sau ca sferă de atribuţii, după specificul fiecărui post. Angajatorul (de stat sau privat) este obligat să normeze munca salariatului, pentru a determina cantitatea de efort ce trebuie depus de către un salariat calificat în acel post de serviciu, la intensitate normală. pentru a primi salariul negociat. Şi contabilii, juriştii, profesorii, medicii, preoţii, poliţiştii, militarii trebuie să fie normaţi, adică să fie stabilită cantitatea de muncă pe care trebuie să o facă pe zi, lună, an. Prin urmare, Legea salarizării trebuie completată cu normele de măsurare a muncii pentru fiecare categorie de salariaţi. De exemplu pentru un traducător, angajatorul va stabili norma de 5 pagini traduse în 8 ore. Normarea muncii este, aşadar, o obligaţie în sarcina angajatorului (Guvern, spital, şcoală, poliţie, armată, primărie etc.). La noi, prea rare sînt instituţiile care respectă legea! În lipsa unor reguli clare, fiecare salariat munceşte după cît doreşte, adesea taie frunze la cîini, fără să fie luat la rost. Angajatorul poate să fie amendat dacă nu normează munca salariaţilor săi, astfel ca aceştia să ştie cît trebuie să muncească pe zi şi să poată fi verificaţi de cineva în ce priveşte cantitatea şi calitatea. Normarea vine şi în interesul salariaţilor, pentru a nu fi supuşi unui ritm prea intens de lucru şi unui efort intelectual şi fizic prea mare, ceea ce ar duce la oboseală excesivă şi în cele din urmă la stres şi boală. De asemenea, normarea şi întocmirea fişei postului duc la evitarea conflictelor la locul de muncă, deoarece fiecare ştie ce are de făcut şi că va fi controlat dacă are abilităţile necesare şi dacă le practică (în caz contrar, va fi concediat ca necorespunzător profesional). Aici se ridică şi problema controlorului, dacă este profesionist au ba. În orice caz, doar normarea muncii permite evaluarea corectă a performanţelor profesionale, inclusiv în acest caz. Tragem concluzia că instituţiile de stat păcătuiesc la capitolul de normare şi ca efect nu este respectat principiul legii: La muncă egală, salariu egal!
Sindicatele nu îşi arată interesul ca munca să fie normată, ci doar profită de această slăbiciune a sistemului – pentru a trage fiecare sindicat focul sub oala proprie, ceea ce în cele din urmă va duce la cheltuieli exagerate cu munca vie. Abia după ce normarea va fi rezolvată, vor fi create condiţiile pentru respectarea şi a celorlate drepturi sociale precum: egalitatea de şanse, dialogul social, participarea lucrătorilor, mediu de lucru sănătos şi adaptat. În zadar ministrul Muncii şi Justiţiei Sociale acordă salarii mari pînă în 2022, dacă nu ştie pentru ce le plăteşte.
La pensionare, condiţiile sînt la fel de neclare şi apare şi aici inegalitatea de şanse şi discriminarea, de vreme ce condiţiile de pensionare sînt stabilite fără argumente reale, astfel încît unii bugetari ajung la pensie uzaţi de munca responsabilă, iar alţii (foarte mulţi, se pare), plictisiţi de şedere… Salariile trebuie să fie plătite transparent şi după cantitatea de muncă!
