Cînd Laurenţiu Ulici spunea că Festivalul de la Struga înseamnă pentru Macedonia mai mult decît toată industria, tot comerţul, toată agricultura, credeam că este doar o pledoarie pentru cultură. Experienţa a fost probată înaintea lui de un ministru francez al Culturii prin 1966: „Ceea ce vă cer doamnelor şi domnilor, e să-mi daţi douăzeci şi cinci de kilometri de autostradă”. Echivalentul valoric, evident. Această frază rostită de scriitorul şi diplomatul francez Andre Malroux a rămas proverbială peste vreme. Ce să facă un ministru al Culturii cu acel segment de autostradă? Propunea nici mai mult nici mai puţin micşorarea efortului bugetar pe care-l presupunea atunci susţinerea culturii. Beneficiile unei asemenea investiţii aveau să se dovedească de mare folos. Matei Martin, într-un text incitant ne asigură că „astăzi industriile culturale şi creative produc în Franţa de şapte ori mai mult la produsul intern brut decît industria auto”. Mecanismul a dat roade. Modelul francez a creat şi un cadru legislativ şi administrativ care îi ajută pe oamenii de cultură să găsească finanţări din surse publice şi private. Aşa cultura franceză nu depinde de semnătura unui ministru, unui politician ori primar. La noi s-a croit o lege a sponsorizării care e moartă deoarece nu produce efecte pentru cei care oferă sprijin culturii. Ba mai mult, cu legea în sertar, eşti socotit cerşetor, cheltui banul public iar privaţii se uită cu coada ochiului la avantaje. Legea emană un fel de milă care te ruşinează. Ajungi la părerea lui Emil Cioran care la un moment dat a spus că singura formă a activităţii umane care nu umileşte este renunţarea. Baza culturii e agricultura spunea celebrul coregraf Maurice Bejart acordînd ce i se cuvine ecranului economic. Deoarece, ea cultura, la nevoie te scoate din criză. Acolo unde dimensiunea reală a culturii este preţuită la justa valoare. La noi, vedem cu ochiul liber, este o cenuşăreasă.
Dar oamenii trebuie educaţi. Fără educaţie, fără viziune, fără să le dai frumosul în feluritele lui forme, nu avem cum să construim ceva. Cultura nu este proprietatea metropolei. Atît de hulita provincie este capabilă de mari surprize. Aţi uitat unde s-a născut marele Brâncuşi? Dar să vin mai aproape. Aţi auzit de Anita Hartig? Este fata unui pădurar din Bistriţa. Întîmplător i-a căzut în mînă un CD cu Maria Callas. A plecat spre Academia de muzică din Cluj-Napoca unde şi-a descoperit vocea de excepţie. Celebrul Ioan Holender, pe atunci directorul Operei din Viena, a auzit despre ea de la un critic. Şi a chemat-o la Opera din Viena. După ce la Opera din Cluj-Napoca i-a fost refuzată angajarea. Lucrează la Opera din Viena şi este a doua solistă din România, după Angela Gheorghiu, care şi-a făcut intrarea la Metropolitan Opera din New York. Ştiu povestea de la un prieten scriitor din Bistriţa şi amîndoi am ajuns la părerea că pentru a ieşi în lume ai nevoie de oameni pricepuţi, rafinaţi, înţelegători care să te încurajeze, să-ţi certifice valoarea. Deci fata pădurarului din Bistriţa s-a născut sub o zodie bună. Acum în plină glorie, de la înălţimea Scalei din Milano, crede în valoarea culturii. Care nu se moşteneşte, ci se cucereşte cu fiecare zi. Dar cultura nu este o sală de aşteptare. Ci un vehicul mai puţin văzut care poartă spiritul unui popor prin lume. Să revin acasă. În aceste zile s-au desfăşurat două evenimente cu vechime – Festivalul de Poezie de la Sighetu Marmaţiei şi Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti. Unde au primit botezul valorii zeci de scriitori, acum de prima mînă. Laureatul din acest an de la Deseşti, poetul israelian Moshe B. Itzhaki a rămas impresionat de promovarea valorică lansată în acest sat. Mă întorc la parabola lui Malraux: daţi-mi douăzeci şi cinci de kilometri de autostradă! După modelul francez acum ştim ce să facem cu acest segment. Dar să avem legea adecvată şi valoarea celor care cîntă la pian. Ori pe scenă ca fata pădurarului din Bistriţa. Eu aştept să merg pe autostrada culturii. Cea invocată de un ministru francez al culturii care a rămas un mare scriitor.
