În sistemele educaţionale eficiente, şcolile profesionale, indiferent de forma organizării, rămîn principalii furnizori ai forţei de muncă calificată, destinată economiei ţării. Cu utilajele şi tehnologia disponibilă, muncitorii şi maiştrii, pun în practică ideile specialiştilor, cu profesii de înaltă calificare şi sînt implicaţi direct în producţia de bunuri materiale. Interesul autorităţilor pentru reabilitarea învăţămîntului profesional este necesar, dar insuficient cu discuţii sterile purtate la TV, lipsite de soluţii concrete, ferme şi bine gîndite. Înainte de a formula cîteva opinii, subiectul trebuie înţeles corect şi scos din confuzia istoriei. Desfiinţarea şcolilor profesionale nu a fost premeditată, aşa cum afirmă unii politicieni şi formatori de opinie, rupţi de realităţile educaţiei. Vorbim despre un efect al unor cauze provocate deliberat de guvernările care au gestionat prost economia postdecembristă. Declinul industriei, soldat cu dispariţia fabricilor şi uzinelor, a avut ca efect eliminarea învăţămîntului profesional, din circuitul practic şi productiv al sistemului educaţional. În contextul vremii, mii de absolvenţi de gimnaziu, mai puţin iubitori de carte, riscau să rămînă de izbelişte. Ori, se ştie că un copil de 14-15 ani, necuprins într-o formă de şcolarizare ocupaţională, are toate şansele să devină o problemă socială. Pentru a nu rămîne pe drumuri, cooptarea lor în liceele industriale, inclusiv a celor cu rezultate foarte slabe, obţinute la capacitate, era singura soluţie la îndemînă. Cîtă ştiinţă s-a legat de ei în liceu ne-a convins ani la rînd BAC-ul, transformat într-o tragedie naţională a şcolii. Cîrcotaşii cred şi azi că doamna E. Andronescu, ministru al educaţiei, reciclat de mai multe guverne PSD-iste, a fost autorul desfiinţării şcolilor profesionale. Din spirit de solidaritate, cu partidul care a contribuit din plin la demolarea industriei, este regretabil că în loc să spună adevărul, preferă tăcerea. Reorganizarea învăţămîntului profesional, deloc nu va fi uşoară. În primul rînd trebuie luată în calcul piaţa muncii oferită de economie, conform principiului cerere-ofertă. Singura în măsură să provoace şcoala, încît să se adapteze din mers cerinţelor pieţii. A cărei existenţă, la rîndul ei, depinde de interesul investitorilor şi politicile economice din programul guvernanţilor. Numai că într-o competiţie tehnologică înverşunată şi lipsită de sentimente, “specialiştii” noştri cu doctorate în economie, habar nu au care ar putea fi ramurile performante ale industriei, capabile să producă mărfuri competitive pe piaţa internă şi externă. Meseriile destinate economiei bazată pe consum, la mare căutare azi (ospătari, bucătari, vînzători, barmani, chelneri, brutari) se învaţă uşor, prin cursuri de scurtă durată şi nu rezolvă problema şcolilor profesionale. Secretele meseriilor, bine însuşite, destinate industriei, necesită multe ore de practică, făcute în ateliere dotate cu utilaje performante, de ultimă generaţie, sub îndrumarea unor maiştrii competenţi, buni meseriaşi şi totodată buni psihologi. Sînt condiţii esenţiale pe care actualele licee tehnologice nu le pot îndeplini. Dacă patronii sînt interesaţi să dezvolte ramuri ale industriei mici şi mijlocii şi vor forţă de muncă calificată, trebuie să se implice financiar, prin stabilirea cu şcolile profesionale a unor contracte ce prevăd clauze precise. Cu toate acestea, viitorul învăţămîntului profesional, este supus şi unor riscuri care ţin de concepţia resurselor umane. Deşi facilităţile financiare, oferite de stat, sînt consistente, părinţii şi copiii lor, absolvenţi de gimnaziu, nu agrează meseriile. Cu orice preţ, vor să urmeze liceul şi ulterior cursurile unei facultăţi, dacă se poate şi două. Miza liceelor tehnologice este mare, multe facultăţi de stat (în regim cu plată) şi particulare îşi recrutează studenţi din liceele respective, iar pentru şcolile postliceale, aceleaşi licee reprezintă o mană cerească. Surprinzător, în competiţia atragerii elevilor, învăţămîntul profesional este concurat tocmai de liceele tehnologice, de care aparţin. Cred că este timpul ca M.E.N. şi comisiile parlamentare de specialitate, să analizeze repede şi profund eficienţa întregului sistem şcolar, tehnic şi profesional. Forma actuală de organizare nu este compatibilă cu cerinţele societăţii şi economiei. Pentru elevi şi cadrele didactice, liceele respective au devenit un chin. După absolvire tinerii, din anii petrecuţi în liceu, aproape cu nimic nu se aleg. BAC-ul este o dovadă că absolvenţii nu au cunoştinţele de cultură generală, impuse de programele şcolare, iar angajatorii sînt nemulţumiţi că nu ştiu meserie. Nu-mi dau seama de volumul informaţiilor de ordin general, însuşite în şcoală, necesare unui bun meseriaş. Ştiu că azi cine vrea să se informeze are suficiente mijloace la dispoziţie. Soluţii pentru eficientizarea liceelor tehnice, menite să pună accentul pe practică şi meserie există, însă efectele colaterale nu ar putea fi evitate. Ele ar însemna reduceri de catedre, la toate disciplinele, şi închiderea porţilor multor facultăţi de două parale. Prin măsuri ferme, fără negocieri, este cazul să se pună capăt traiului bun pe seama orgoliilor prosteşti şi ignoranţei unor părinţi. Demnitarul aflat la putere, interesat de viitorul şcolii şi hotărît să rupă chingile unui sistem încorsetat şi depăşit de vremuri, ar merita felicitat. Deşi timpul trece încă, se lasă aşteptat.
Prof. Vasile ILUŢ
