Încă se mai păstrează tradiţia ca absolvenţii de liceu să se întâlnească după ani şi ani, marcând 35, 40 de ani de la absolvire, cazul celor două promoţii (1981-1982; 1976-1977). Aceşti elevi şi-au iubit şcoala, profesorii şi au dobândit o temeinică pregătire în meseria practicată.
După revoluţie, interesul faţă de învăţământ a scăzut, a coborât nivelul exigenţelor în procesul instructiv-educativ, ca dovadă rezultatele de la bacalaureat în ultimii ani. Frecvenţa elevilor la cursuri a suferit, de asemenea, nereuşind să se cunoască bine toţi colegii de clasă în cei patru ani de şcoală; şi atunci, cum să se întâlnească după ani şi ani?
Emoţia revederii celor două promoţii a trezit participanţilor noianul amintirilor din anii de liceu, cei mai frumoşi ani din viaţa lor, după cum aveau să spună la ora de dirigenţie. Se păstrează un moment de reculegere în memoria profesorilor şi colegilor trecuţi în eternitate, după care diriginţii citesc cataloagele. Fiecare dintre elevii de odinioară prezintă mai puţine aspecte din viaţa şi activitatea lor – ei vorbesc despre familiile lor, despre sănătate, dar mai ales despre copiii lor.
Îşi aduc aminte cu nostalgie de ultimul clinchet de clopoţel care le-a însoţit paşii, trecând prin clase spre a-şi lua rămas bun de la colegii mai mici, de la sala profesorală, cântându-le profesorilor un ultim ”Gaudeamus”. Îşi aduc aminte festivitatea de decernare a premiilor, multe la număr, fiind elevi foarte buni la învăţătură şi disciplină. Majoritatea au studii superioare, ceea ce denotă nivelul ridicat al pregătirii pe băncile şcolii, un merit deosebit avându-l corpul profesoral, care s-a străduit să insufle pasiunea pentru învăţătură, dar pregătindu-i, înainte de toate, să fie Oameni.
Cei mai mulţi s-au stabilit în ţară, dar au şi plecat în străinătate. Răspândiţi în toată Europa, mai ales în Germania, unde s-au acomodat foarte repede, fiind etnici germani (ţipţeri), după cum reiese şi din mărturiile lor.
Denk Ioan, stabilit în Germania, unul dintre organizatorii întâlnirii, spunea: ”Avem de toate: casă, maşini, salarii bune, condiţii de trai deosebite, dar simţim nevoia, măcar o dată pe an, să venim la locurile unde ne-am născut, copilărit, unde am făcut şcoala. Fiorul şi emoţiile revederii acestor locuri, întâlnirea cu vecinii, cu prietenii, cu rudele rămase în Vişeu, cu păstrarea unui moment de reculegere în cimitir, la căpătâiul celor trecuţi la Domnul nu se pot descrie în cuvinte”.
Depănarea amintirilor continuă şi la agapa colegială de la pensiunea Nagy, unde, la o cupă de şampanie adusă din Germania, servită pe terasele amplasate în aer liber, într-un decor feeric, ascultându-l pe maestrul Amorăriţei, care prin frumuseţea interpretativă a cântecelor de altădată, ne-a adus aminte de anii tinereţii.
Ce păcat că lucrurile frumoase durează puţin! Trecut-au anii…
