Lecturi de vacanţă

„Ghepardul”, de Giuseppe Tomasi di Lampedusa

Asemenea „Împăratului muştelor” de William Golding, cartea lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa a fost supusă unui lung şir de refuzuri de publicare din partea editurilor. În cele din urmă, a văzut lumina tiparului în 1958, la un an după moartea autorului. Mai mult chiar, a primit premiul Strega şi a fost ecranizată în 1963. În spaţiul cultural românesc, a fost publicată în 2017, la Editura Humanitas, în traducerea Gabrielei Lungu.
Cartea este o admirabilă frescă a societăţii italiene, mai exact a celei siciliene, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, autorul mărturisind: „E de prisos să-ţi spun că principele de Salina este principele de Lampedusa, Giulio Fabrizio, străbunicul meu, fiecare lucru e real: statura, matematica, falsa violenţă, scepticismul, soţia, mama nemţoaică, refuzul de a fi senator”.
Cartea nu excelează printr-o naraţiune captivantă, ci se clădeşte mai degrabă pe pasaje întregi de descriere. Este descris Don Fabrizio, este zugrăvită Sicilia, sunt prezentaţi sicilienii influenţaţi de mediu, climă şi peisaj. „Acestea sunt forţele care toate împreună şi poate chiar mai mult decât dominaţiile străine şi silniciile fără sfârşit ne-au modelat sufletul; acest peisaj care nu cunoaşte calea de mijloc între moliciunea lascivă şi asprimea infernală, care nu e niciodată meschin, practic, liniştitor, uman, cum ar fi trebuit să fie un loc făcut pentru a găzdui fiinţe raţionale”. În acest spaţiu, pe moşia Donafugata şi în împrejurimi, viaţa îşi urmează cursul; se dau bătălii pentru schimbarea ordinii sociale, se organizează baluri somptuoase, se cumpără poziţii sociale, astfel încât frumoasa Angelica, fără titulatură nobiliară, dar îmbogăţită prin afacerile tatălui, reuşeşte să se mărite cu Tancredi, nepotul lui Don Fabrizio, intrând astfel în familia Ghepardului.
Fascinantă este figura lui Don Fabrizio, asemănat cu agila felină. Dominant uneori până la cruzime, principele cunoaşte momente de slăbiciune care îi dezvăluie adevăratul caracter. Este talentul lui Lampedusa de a surprinde cele două contrarii într-un joc spectaculos, care trezeşte nostalgia odată cu moartea personajului. Concluzia vine ca o cortină ce se lasă peste întâmplări: „Toate astea, se gândea, n-ar trebui să dureze, dar o să dureze veşnic; o veşnicie umană, bineînţeles, un secol, două secole…; şi după aceea va fi altfel, dar mai rău. Noi am fost Gheparzii, Leii, cei care ne vor înlocui vor fi şacalii, hienele; şi cu toţii, gheparzi, şacali şi oi, vom continua să ne credem buricul pământului”.

„Insula roboţilor”, de Peter Brown

Pentru că este vacanţă şi copiii au timp să citească, le propun un roman de aventuri. Intitulată „Insula roboţilor”, cartea lui Peter Brown a apărut în 2017, la Editura Arthur, în traducerea Mădălinei Ivoniciu şi cu ilustraţiile autorului.
Povestea e simplă. O navă eşuează pe o insulă şi nişte cutii sunt aruncate de valuri pe ţărm, izbindu-se de stânci. În cutii se aflau roboţi, dar din cei cinci nu supravieţuieşte decât roboţica Roz. Este un robot special conceput să înveţe şi să supravieţuiască. Aceste capacităţi îi vor fi extrem de utile în aventura ce o aşteaptă. Roboţica învaţă limba animalelor, le urmăreşte comportamentul şi începe să le înţeleagă nevoile. Face şi gafe, aşa cum se întâmplă într-o viaţă reală, strică fără intenţie cuibul unor gâşte, reuşind să salveze doar ultimul pui care o va considera mama lui.
Asemenea „Micului prinţ” , scrisă de Antoine de Saint-Exupéry, „Insula roboţilor” oferă metaforic lecţii de viaţă. Cea mai importantă lecţie vine într-un moment de criză, când roboţica se defectează, dar îşi dă seama că trebuie să găsească modalitatea de a se repara pentru a nu abandona puiul de gâscă. Oricât ar părea de greu, când există voinţă, se găseşte şi o soluţie…

Gabriela MEDAN