Se împlinesc azi 98 de ani de când a fost înfiinţată prima unitate de tancuri din armata română. Era un moment fast, plin de speranţă şi de entuziasm, care promitea o dezvoltare pe alte coordonate, mai prielnice, a naţiunii române şi implicit a armatei naţionale.
Dar n-a fost să fie aşa. Corupţia, impostura, incompetenţa, hoţia şi uneori trădarea care s-au manifestat în cercurile politico-militare de la conducerea ţării au fost cauzele care au dus la intrarea României în Al Doilea Război Mondial cu o armată slab echipată, dotată şi instruită. Acest lucru a făcut posibile rapturile teritoriale din anul premergător războiului şi a dus la imense pierderi de vieţi omeneşti în rândurile armatei pe parcursul conflictului.
În perioada postbelică, în condiţiile ocupaţiei sovietice şi instaurării regimului comunist, după ce i-au fost distruse elitele – în mod deosebit în perioada 1946-1964 – şi apartenenţei la Tratatul de la Varşovia, România n-a fost ferită de pericole, ba chiar a fost pe punctul de a fi invadată în august 1968, odată cu Cehoslovacia, nu de către vreun stat inamic (NATO), ci chiar de „prietenii” şi „aliaţii” din blocul comunist.
Pe fondul acestor evenimente, odată cu puternica întărire şi dotare a armatei întreprinsă de conducerea de atunci a ţării, la 1 octombrie 1968 s-a înfiinţat Regimentul 230 Tancuri cu garnizoana în Baia Mare, aflat în subordinea Diviziei 81 Mecanizate de la Dej, care avea în responsabilitate, printre altele, apărarea Porţii Someşului.
Dacă atunci România avea ca inamici declaraţi statele din NATO şi nedeclaraţi o parte din cele „frăţeşti” aparţinătoare leagănului comunist, nici acum nu se poate spune că tabloul este total schimbat.
Condiţiile spaţiului geo-strategic şi de securitate în care evoluează ţara amintesc de această dată de cele din ajunul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Cu o Rusie dominată de visul imperial, cu o Europă care nu-şi găseşte identitatea, cu războaie civile în imediata vecinătate, cu pericolul migraţiei masive de populaţii musulmane şi de terorism, situaţia nu poate fi decât îngrijorătoare.
Deşi România face parte din NATO, lucru care îi conferă o oarecare siguranţă, constatăm o serie de riscuri şi vulnerabilităţi la adresa siguranţei şi securităţii naţionale. România este aşezată la frontiera estică a NATO (nu la „flancul estic”), aşadar în prima linie, într-o zonă puternic frământată, în care mocnesc conflicte aşa-zis „îngheţate” şi altele care sunt „calde”. Dintre cele „îngheţate”, amintim Transnistria, Georgia cu Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, Crimeea, iar dintre cele „calde”, Ukraina cu zona Doneţk, Siria, Turcia, Irakul, Afganistanul, Yemenul şi războiul cu Statul Islamic (ISIS). Dar sunt şi tensiuni care pot oricând să izbucnească: Turcia – Israel, Israel – Iran, Arabia Saudită – Iran, Uniunea Europeană – Turcia (ultimele pe fondul îndepărtării Turciei de calea democraţiei şi a crizei migranţilor). Tensiuni sunt şi în Balcani: Turcia – Grecia, Macedonia – Kosovo/Albania, Serbia – Kosovo.
România se mai confruntă cu un adevărat război psihologic, imagologic şi cibernetic. Se confruntă, pe plan intern cu tendinţe iredentiste, revanşarde, din ce în ce mai făţişe, alimentate din exterior, reactualizându-se vechea punte de legătură de pe vremea lui Bela Kun şi Lenin dintre Rusia şi Ungaria, care nu renunţă la visul „Ungariei Sfântului Ştefan”, uitând că dacă Transilvania ar fi făcut parte din vechiul regat maghiar n-ar mai fi trebuit ca unul din punctele programatice ale revoluţiei maghiare de la 1848 să ceară unirea Transilvaniei cu Ungaria.
Ne mai confruntăm pe plan intern cu o luptă acerbă pentru distrugerea reperelor noastre identitare (cultură, istorie, tradiţii), cu concursul unei părţi din mass-media şi al cozilor de topor din mediul literar, ştiinţific şi politic. Nu ne miră aşadar, în aceste condiţii, să constatăm cu îngrijorare diminuarea numărului de unităţi militare luptătoare, în special în Transilvania, dar şi în celelalte provincii istorice. Printre alte categorii de forţe armate şi arme neglijate se numără şi tancurile.
De aceea, la ceas aniversar, deplângem această situaţie şi sperăm ca toţi factorii de decizie responsabili să se trezească, să înveţe ceva din experienţa trecutului, din istorie (dar mai întâi să o studieze), să nu repetăm situaţiile neplăcute din trecut, să înţeleagă că fiind membri NATO avem obligaţia şi responsabilitatea faţă de aliaţi şi faţă de propriul popor să susţinem o armată puternică, bine pregătită pentru luptă (nu pentru pază) – vezi exerciţiile NATO desfăşurate în acest an –, bine dotată, capabilă să descurajeze orice potenţiali agresori şi să facă faţă inamicului în perioada iniţială a agresiunii.
Ca tanchişti, nu putem decât să sperăm că cele două procente din PIB alocate armatei să fie cheltuite cu chibzuinţă, în interesul ţării, să ducă la relansarea proiectului tancului românesc, printre altele, la modernizarea celor existente după modelul Poloniei, creând astfel o nouă perspectivă industriei de apărare naţionale şi locuri de muncă atât de necesare.
Cu această speranţă, privim spre viitor şi urăm armei tancuri o rapidă revigorare şi tuturor tanchiştilor români activi, în rezervă, în retragere şi veterani de război multă sănătate, bucurii şi La mulţi ani!
Gl. Bg. (r.) Grigore Marcel POP
Membru al Filialei Maramureş a A.N.C.M.R.R. ”Alexandru Ioan Cuza”
