În plină putere de creaţie, la 61 de ani, Maria Mariş Dărăban a pornit pe drumul fără întoarcere, când se găsea pe vârful cuceririlor artistice, când acumularea de-o viaţă o făcea să valorifice din plin tot ceea ce un artist a descoperit şi realizat. De ce? Întrebarea îl poate jigni pe Creator, de aceea nu avem voie să o punem şi totuşi, pentru că ne doare, o punem, cu rugămintea să ne ierte, căci suntem muritori „cu păcate” şi de aceea ne întrebăm, doar că tot El ne dă răspunsul, prin Coşbuc: „Nu cerceta aceste legi….!” Da, le poţi cerceta, dar de înţeles … mai va! Aşa încât să rămânem la a nu cerceta căile Domnului, căci nu ne este dat a le înţelege! O, Doamne, cât de greu vine!
Da, „Măriuca noastră”! Toţi artiştii, creatorii, oamenii de cultură, de ştiinţă, sunt „ai noştri” pentru că ei pentru toţi lucrează, munca lor ajunge „bunul tuturor”, doar că la Baia Mare, unde fiecare truditor de condei sau de penel „este al nostru” ca şi peste tot, Maria Mariş Dărăban era „special” a noastră, a oraşului, a societăţii băimărene. De ziua ei de naştere, din Decembrie, în atelierul ei, se aduna „o lume” ca să o felicite, în frunte cu primarul oraşului, aşa, fără protocol, îşi găsea timp, cu artişti, cu oameni simpli, cu ţărani din jur, cu rapsozi, care toţi, simplu, au venit, veneau „ca la ei acasă” să aducă un „dar” de suflet pentru artista „noastră”, fără să aştepte nimic de la ea, masă, ospăţ, nici măcar un pahar de vin, un suc sau o apă minerală. Aceasta pentru că „Măriuca” pictoriţa „era a noastră” şi ea ne dăruia mereu şi ne-a dăruit mereu, din sufletul şi inima sa, bucurie de culoare, în flori, în peisaje, în portrete! La fel expoziţiile ei erau prilej de sărbătoare de suflet, unde se întâlnea „tot oraşul” cu mic, cu mare, cu titraţi sau profani, cu rapsozii care veneau să o bucure şi ei pe „Măriuca noastră”, iar ea să se bucure de toţi şi de toate şi să promită să nu-i uite, pe nici unul, oferindu-le, „după asta”, o altă expoziţie.
Ah, Măriuca, tu, Mariş Dărăban, de data asta, cum nu ne-ai pregătit să ne spui „ce ai de gând”, sau poate n-ai ştiut nici tu, că ceasul tău se apropie? Dar cine ştie aşa ceva? Măriucă, tu, care ai bucurat nu numai „un orăşel de provincie” ca Baia Mare, ci şi mari oraşe şi capitale din lume (pe care, mă iartă, eu nu le ştiu pe toate), unde ţi-ai expus arta şi sufletul şi pe toţi i-ai mângâiat cu ea, iar acum să te duci, aşa, fără să ne pregăteşti?!? Da, te-ai dus să te întâlneşti cu scumpa ta fiică plecată şi ea de la tine, aşa, fără să vrea, mult prea tânără, mult prea crudă, la fel după cât de crudă mămică erai şi tu atunci, ca un lujer proaspăt de primăvară. Ce durere, pe care n-ai uitat-o o viaţă, deşi cealaltă fiică ce ţi-a rămas te mângâia cu dragostea şi dăruirea ei, căci nu există durere mai mare pe lume decât a unui părinte, a unei mame ce-şi duce copilul de veci! Imensă durere trăiesc şi soţii care s-au iubit şi înţeles, pe care moartea îi desparte şi adesea, la scurt timp, se duce şi celălalt. După o vreme, un soţ sau o soţie se mai găseşte, dar un copil pierdut, niciodată!
Măriucă, dragă Măriucă Mariş Dărăban, pe lângă multă bucurie în culoarea ce ne-ai lăsat, se găsesc şi multe cărţi cu ilustraţia de copertă făcută de tine, una este şi „Măriuca” mea, Ed. „Gutinul”, Baia Mare, 2005, romanul propus chiar pentru film. Criticul Ironim Muntean, de la Alba Iulia, în 2013, a publicat la Editura Tipo Moldova, în Colecţia Opera Omnia, publicistică şi eseu contemporan, cartea: „Romanul feminin românesc” cu 16 autoare, în care la pag. 26-35 apare şi Teresia, Lia Bolchiş Tătaru, cu romanul „Măriuca” prezentat sub titlul: „Dincolo de durere e destin”. Criticul îşi încheie recenzia, cu: „Măriuca” într-un fel este echivalentul feminin al lui „Ion” al lui Liviu Rebreanu, cu destule similitudini de destin şi valoare artistică”. Una din aceste valori artistice este şi Măriuca de pe copertă, prezentată de pictoriţa noastră în toată erupţia frumuseţii şi valorii ei spirituale şi fizice, în ţinuta ei chioreană este o Măriucă splendidă, care şi numai sub această explozie de frumuseţe şi seducţie o aşază lângă „Ion” al lui Rebreanu! O, de câte ori ţi-am mulţumit, Măriucă Dărăban, pentru această „Măriucă” de copertă!
Acuma, Măriucă Dărăban, fac o propunere, în numele tău şi cred că ai fi de acord cu mine: Baia Mare este un orăşel de provincie cum nu cred că se mai găseşte unul în Ţara Românească, cu un buchet atât de mare şi valoros, de „oameni ai lui”, de oameni de condei şi de penel. Concitadinii noştri unguri au avut o idee minunată, care cred că trebuie preluată şi amplificată. (Când spun unguri, nu o fac din lipsă de consideraţie, ci din contră: ţara este Ungaria, Ungarn, Hungaria, iar pe maşinile lor este H şi nu M, Magyarorszag). În cimitirul lor reformat, de pe Dealul Florilor, au adunat într-un loc, ca într-un Panteon, artiştii de penel şi daltă de valoare ai urbei. Cred că tu, care în viaţă i-ai adunat pe toţi în jurul tău şi al artei tale, i-ai putea aduna şi acum într-un Panteon băimărean pe toţi care de la Hollosi s-au adunat în Colonia de pictură, pe toţi care s-au adunat în cenaclul de condei, români şi unguri, care au făcut şi fac să fie Baia Mare ceea ce este. Doamne ajută!
Măriucă Dărăban, veghează tu de acolo din Împărăţia Luminii şi a Dreptăţii Divine asupra noastră, ca Harul Divin să se reverse asupra noastră prin frumosul artei şi al binelui Celui Preaînalt, în Împărăţia căruia tu îţi iei răsplata muncii şi a sufletului tău nobil şi curat. În veci pomenirea ei!
Terezia BOLCHIŞ TĂTARU, Germania, iulie 2017
