Cu un titlu voit enigmatic o nouă carte îmbogăţeşte panoplia lirică a lui Vasile Muste. Un poet dramatic faţă de care am o uimire continuă socotindu-mă o stîlpare solidară cu mare parte din universul său liric. Relaţia dintre poezie şi sacru, fărîmiţarea identităţii, agresivitatea unui timp străin, nestatornica nădejde, misterul potolit dintr-o zicere străveche mă fac părtaş la întrebări lirice cu irizări metafizice. Dar Vasile Muste are alt ochean pentru a contempla vraiştea lumii folosindu-se de simplitatea profundă a discursului poetic. Noua apariţie editorială „Satul de tăietură va muri” (Editura Ethnologica, 2017) redesenează geografia candorii dar şi acel spaţiu ocrotit de mit înconjurat de ardoare şi tumult. Mi-am adus aminte o afirmaţie a criticului Gheorghe Grigurcu care poate sta de veghe şi la acest volum „O melancolie senin-dolorică precum o emanaţie a unei lumi ce nu se îndură să moară acordă versurilor o trăsătură de sufletească demnitate” … Alţii spun că satul nu va muri/ că are ascunsă-n adîncuri/ apa vie, apa celor ce trebuie să vină pe pămînt/ şi n-au mai venit”. Ne conturează un festin al ruinii interioare, o răcoare a litaniei, o încercare de dialog cu limita: „E-atîta întuneric blînd încît/ Am putea să ne bem propria moarte/ Şi niciodată să nu mai murim/ să nu ne mai întoarcem şi să nu mai venim”/ Am putea crede că satul lui natal este personajul principal al poeziei sale. Niciodată nu am observat ca Vasile Muste să-şi coboare spaţiul pe un teren sociologic. De fiecare dată i-a dat înariparea necesară emoţiei radicale unde pretextul satului devine platformă de unde imaginaţia se întrupează în cuvînt: „fie Coruieni-ul drum de-ntoarcere de focul dezlipit de iarbă dură precum soarele de rouă/ nu mai stau pe piatra zilei astăzi/ morţii au început să ningă/ şi să plouă”.
„Constelaţia copilăriei” cea care domină sfera liricii lui Vasile Muste în acest volum este celebrată nu ca un paradis pierdut ci un balans între starea de adoraţie şi rugăciune „tîrziu cînd m-au dat afară din copilărie am aflat că Tăietura era (aşa-i spuneau toţi)/ marele deal din miazănoaptea satului meu”/. Ori această stare oficiată cu rimă: „Ninge-n copilărie/ peste păduri şi lupi/ acasă caldă pîine/ stă liniştea s-o rupi/ Te aşteptăm Iisuse/ prea mi se pare grea/ această-mpărăţie/ a fulgului de nea”. Nu voi cădea în greşeala a-l socoti pe Vasile Muste numai un poet al candorii ci poemele sale sînt strigătele de asprime a trăirii din zona existenţială. „Inima doctore prieten inima şi sîntem iarăşi copii/ am fost toată viaţa acum însă ne bat în porţi/ prietenii uitaţi, prietenii morţi.” Cu cît se apropie cîntecul mierlei cu atîta se îndepărtează oraşul (un gînd liric). O parte din poeme sînt susţinute de muzica din preajma litaniei cu o schelă ideatică subtilă, rafinată, cu inserţii de înţelepciune „de-o vreme singur locuiesc în morţi/ iar de la mine nu am nicio ştire/ şi nu mai am mult de mine parte/ şi vine seara şi sînt crin subţire”.
Blestemele, capitolul care încheie volumul fac parte din misterul aprins dintr-o zicală veche.
Volumul este acompaniat de trei opinii critice autorizate: Gheorghe Grigurcu, Daniel Corbu şi Ion Vădan. Care îi relevă ritualul de trecere, un imn de o dureroasă vigoare. Un poet oracular şi ritualic, cultivator de mistere ce poartă cu sine însemnele unei trăiri profunde. Decupez o ştire: cartea a apărut cu ocazia recitalului de poezie al autorului susţinut la Institutul Cultural Român din Tel Aviv, Israel, martie 2017. Şi acest volum poartă tulburarea unor ceremonii lirice care îl individualizează pe autor.
