Multitudinea lucrărilor scrise de la 1892 şi până în prezent despre „mişcarea memorandistă” este greu de parcurs, oricât de stăruitori am fi. Cum „cărţile din cărţi sunt scrise”, orice eroare de informare, cu bună sau rea credinţă, mai ales când aceasta este făcută de o personalitate istorică recunoscută ca atare, preluată în timp, poate fi percepută drept adevăr. Fără a mă erija în istoric, doresc să reţin atenţia celor interesaţi de subiect cu câteva precizări.
1. Delegaţia celor peste 300 de români ardeleni, ce au făcut deplasarea la Viena la sfârşitul lunii mai 1892 pentru a înmâna Memorandul Românilor din Transilvania şi Ungaria către Majestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I, n-a fost întâmpinată la Viena de către oficialităţile municipale sau imperiale. Sunt numeroase argumente pentru demonstrarea acestei teze, dar mă opresc la două, edificatoare.
a). Organizarea deplasării unui număr aşa de mare de persoane în capitala Imperiului austro-ungar, în condiţiile în care autorităţile maghiare au făcut tot ce le-a stat în putinţă să împiedice această acţiune, cunoscând conţinutul Memorandului, a necesitat multă diplomaţie şi confidenţialitate. Conducerea Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria, în frunte cu preşedintele dr. Ioan Raţiu şi secretarul general, părintele dr. Vasile Lucaciu, s-a angajat plenar în reuşita acestui demers. La Viena, lui Eugen Brote, vicepreşedinte, i s-au alăturat Septimiu Albini, secretar, şi Aurel C. Popovici. Aceştia au avut sarcina de-a asigura buna primire a Delegaţiei la Viena şi stabilirea unui program al acţiunilor legale pe care românii le-ar putea desfăşura. Numărul exact al românilor memorandişti prezenţi la Viena este imposibil de stabilit. Este cert că adunarea în grupuri mai consistente s-a realizat începând cu 26 mai 1892, când a sosit grupul din care a făcut parte Badea George (Gheorghe Pop de Băseşti) şi părintele dr. Vasile Lucaciu. Sosirea memorandiştilor la Viena s-a realizat în grupuri mici, cu trenul, la ore de sosire diferite. Ziarul vienez „Die Presse” din 27 mai 1892 scria: „Numărul membrilor delegaţiei va fi de 237”, iar ziarul „Bukowiner Nachrichten” din 28 mai 1892 spunea: „Din cei 250 de membri ai delegaţiei de români transilvăneni, au ajuns deja la amiază în Viena 160 de membri, în timp ce restul se vor alătura spre seară”. Nu am cunoştinţă de documente certe din care să rezulte numărul membrilor Delegaţiei memorandiste. În renumitul Proces al Memorandiştilor, ce s-a ţinut la Cluj în perioada 7-25 mai 1894, au fost atrase absolut toate persoanele identificate care au plecat la Viena în perioada respectivă. Este lesne de înţeles că autorităţile maghiare, nu au reuşit să identifice şi să aducă probe pentru toţi memorandiştii, deoarece mai întâi populaţia românească în totalitatea ei a susţinut demersul P. N. R. şi nu a colaborat cu autorităţile în identificarea lor, iar pe de altă parte, mulţi din cei care au fost la Viena nu s-au mai întors acasă, emigrând în ţările apusene sau în România, speriaţi de modul în care poliţia imperială i-au tratat la Viena, ştiind ce-i aşteaptă la întoarcerea acasă.
b). Reprezentanţii Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria trimişi la Viena pentru a pregăti programul Delegaţiei au fost respinşi total de autorităţile vieneze şi tot ceea ce li s-a promis a fost o înşelătorie, pentru ca autorităţile să aibă un control asupra mulţimii de români în vederea împiedicării „tulburării liniştii publice” în capitala imperiului dualist.
Reunirea întregii Delegaţii de memorandişti a fost stabilită pentru data de 28 mai 1892, în locul indicat de autorităţi, care au promis că acolo va avea loc o „întâmpinare” oficială, şi anume în locaţia denumită „Primăria-Veche” (Altes Rathaus). Clădirea ce şi astăzi, ca şi la 1892, poartă denumirea de „Primăria-Veche”, situată pe strada Wipplingerstraße din Viena, nu mai era, din anul 1883, sediul administrativ al Primăriei vieneze, deoarece acesta a fost mutat în clădirea din Rathausplatz 1010 Wien, unde funcţionează şi în prezent. Aici, în această locaţie, urma ca pe 29 mai 1892 să aibă loc „primirea oficială cu programul următor: salutul Dr. Raţiu în română, al lui Brote în germană, al Dr. Lucaciu în franceză, al Dr. Lueger în germană şi al mecanicului Schneider în germană şi română”. Dr. Karl Lueger si Ernst Schneider au fost, la acea dată, deputaţi în Parlamentul de la Viena (Reichsrat) din partea Partidului Socialist Creştin, iar prezenţa lor la locul de „încartiruire” a Delegaţiei memorandiste a avut conotaţie de partid, fără a avea mandate de la Parlamentul imperial. În multe lucrări consacrate mişcării memorandiste, se subliniază că Delegaţia românilor ardeleni a fost întâmpinată de oficialităţile vieneze în frunte cu primarul metropolei, dr. Lueger. Este adevărat că dr. Karl Lueger a devenit primar al Vienei, însă abia în mandatul 1897-1910. Consider că cele scrise în „Die Presse” din Viena, la 27 mai 1892, nu lasă loc de echivoc în acest sens: „Nu ne este cunoscut dacă a fost Consiliul Local sau Primarul cel care a ordonat ca cei doi lideri antisemiţi să se ocupe de primirea delegaţiei române. Fără îndoială, este vorba de o adevărată punere în scenă a acestor domni, care găsesc din nou ocazia să îşi arate ura faţă de Ungaria”. Cât despre confuzia dată de denumirea ”Primăria-Veche” care induce posibilitatea ca la 1892 sediul oficial al primăriei să fi fost în locaţia respectivă, stărui asupra faptului că din 1883 în această clădire nu mai era sediul Primăriei din Viena.
2. Localul în care s-au adunat memorandiştii, adică în clădirea cu denumirea „Primăria-Veche”, pentru a participa la întâmpinarea oficială, a fost straşnic păzit de forţele de ordine care erau pregătite să oprească deplasarea Delegaţiei românilor spre Palatul Hofburg.
În programul pregătit de fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria, se preconiza ca întreaga Delegaţie românească să facă deplasarea pe jos la palatul Hofburg, unde îşi avea sediul Cancelaria Aulică Imperială, pentru a înmâna Memorandul Românilor din Transilvania şi Ungaria către Majestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I. Acest demers a fost oprit de autorităţi, astfel că în sediul Primăriei-Vechi s-a organizat o „aşa-zisă recepţie” în cinstea Delegaţiei româneşti, în timp ce doar 10 membri din marea Delegaţie au fost autorizaţi să meargă la palatul Hofburg şi „au încercat să obţină o audienţă pe lângă Şeful Curţii Imperiale”. N-au obţinut nimic. Neue Freie Presse, din 30 mai 1892, scrie: „Vizita conducătorului delegaţiei la şeful cabinetului pentru a cere audienţa la împărat s-a lovit de un refuz”. Ba mai mult: „Domnilor li s-a dat de înţeles că au luat o iniţiativă greşită şi că în Viena nu este niciun factor care să fie favorabil vreunei conspiraţii împotriva guvernului constituţional al Ungariei”.
În loc de concluzie, vă prezint un extras din ziarul „Mährisches Tagblatt” din 30 mai 1892, care este, credem noi, edificator: „După cum ni s-a spus de la Viena, nu a avut loc nicio întâlnire, în cele din urmă, deoarece poliţia a luat imediat măsuri. Delegaţia urma să se deplaseze spre Burg (nota traducătorului: palatul imperial), pentru a cere o audienţă. Poliţia a interzis deplasarea”.
N-am adus ca argumente informaţii aflate de la tatăl meu, Dumitru Babiciu din Şişeşti, care a aflat povestea Memorandului direct de la părintele dr. Vasile Lucaciu, unul dintre principalii responsabili de misiunea de la Viena. Când eroul Vasile Lucaciu a plecat la cele sfinte, tatăl meu, născut în anul 1898, avea 24 de ani.
Avem convingerea că Procesul Memorandiştilor a fost ordonat la Viena, atunci, în luna mai a anului 1892 dar probatoriul pentru aşa-zisele ilegalităţi comise a fost fabricat în următorii doi ani, pentru ca în sentinţa din 25 mai 1894 întreaga conducere a Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria să fie condamnată la ani grei de închisoare. Graţierea, deci nu ştergerea încriminării faptelor (amnistia), a fost dată de împărat la 19 septembrie 1895, adică numai după ce condamnaţii au executat un an de închisoare de stat în temniţele de la Vacz şi Seghedin. Opinia publică europeană striga: amnistie, amnistie…
Gavril BABICIU
