Citesc cu atenţie şi preţuire articolele antropologului Vintilă Mihăilescu, frate cu celebrul matematician Preda Mihăilescu din Germania, cel care a demonstrat Conjectura lui Catalan, o problemă la care oamenii s-au tot gîndit începînd din secolul XIX. Dacă ar fi fost mai tînăr putea primi Medalia Fields, echivalentul Nobelui în matematică. Domnul profesor Vintilă scrie cu inteligenţă despre cultura noastră întotdeauna pusă în ecuaţie cu luminaţii neamului dar şi cu oameni deştepţi de pe alte meleaguri. Niciodată nu judecă pătimaş. Ci întotdeauna cu ataşament despre subiecte în care se joacă destinul istoriei. Are vocaţia discernămîntului în ţesătura lucrurilor complicate. Nu ocoleşte bucuria taifasului mai ales pe terase punct în care ne întîlnim de multe ori. Mai nou am revenit la lucruri vechi. La prispă. Chiar la sentimentul românesc al prispei. Locul a fost lustruit prin vreme ca un centru cosmic de unde se putea privi ceremonia de trecere a omului sau a păsărilor. Un loc unde, de obicei, se plătea vama pămîntului, a cerului şi mai ales a Cuvîntului. Cum zicea antropologul nici în casă, nici în lume. Adică între ele, în spaţiul acela fără dimensiune materială cît mai ales cu lungimea sau scurtimea poveştii. Că fără povestea omului lumea şi-ar fi pierdut capul. Pe prispa casei din Berbeşti mama bătrînă într-o seară mi-a arătat steaua mea. Şi eu credeam asta, că sînt proprietar pe o stea. Bunicul făcea greble şi furci din lemn de paltin şi îmi spunea să nu omor niciodată un şarpe. Deşi Şchiopul (avea un picior din lemn) era păcurar la oi umbla cu bota prin săhelbe să omoare şerpi. Îi aşeza pe trunchiuri de copaci ca mici trofee ale morţii. Cred că vă daţi seama că voi asculta de tata bătrîn. Antropologul mi-a spus că voi scăpa de povara îndoielii cînd voi pricepe semnificaţia lui întru. Întru fiinţă. Mi l-a adus aproape, de pe prispa vremii pe Noica, filozoful care a vrut să facă din Deseşti un Păltiniş. Martori la intenţie au fost profesorul Andrei Făt şi cosmicul sculptor Mihai Olos.
Aşa Deseştiul ar fi avut cîteva prispe ale înţelepciunii. Învăţam despre cosmogonia românească cum se deschide şi se închide în fiecare moment în cercul mitului originii lumii. Sau de ce figura cercului nu este întîmplătoare în gîndirea lui Noica. Cu cîteva zile în urmă într-o sală a Bibliotecii băimărene am ascultat splendide poveşti adevărate despre Dimitrie Gusti, care a lansat o seamă de sugestii cu o mare deschidere spre cercetare spuse de universitarul clujean Ion Cuceu. Distinsul etnolog, cu care am bătut aşezări cu români uitaţi din Ucraina, l-a evocat pe Ion Muşlea. Care a lansat chestionare înlesnind dascălilor din satele româneşti adunarea de tradiţii, obiceiuri de botez, de nuntă, de înmormîntare, zicători, hori. Era prin 1930. S-a ajuns la formarea unor colecţii unice ce etalează valorile poporului român din provinciile noastre. Aşa de pe mai multe prispe ale vremii a luat fiinţă Arhiva de Folclor a Academiei Române din Cluj. Profesorul Cuceu este autorul unor lucrări de referinţă insistînd asupra riguroaselor tradiţii ştiinţifice extrem de necesare specialiştilor contemporani. De pe o prispă literară, criticul şi istoricul literar Mircea Popa ne-a dăruit un portret de luat în seamă a profesoarei Monica Lazăr cea care, elevă fiind lua masa cu Lucian Blaga. Am desluşit şi dimensiunea tragică a fostei universitare băimărene. Nu uit de unde am plecat. Vintilă Mihăilescu, antropologul, mi-a dat întîlnire pe o prispă unde şezi şi cugeţi. Poate sîntem mai puţini care mai păstrează în simţuri cutremurătoarea adiere a călătorului care a lăsat semne adînci pe prispele vremii. Da, am luat cunoştinţă de sentimentul românesc al prispei. Ceva din istoria noastră profundă. E sîmbătă şi nu este rău să ne apucăm de povestit. Undeva, pe prispa vremii.
