După ce politicienii au crezut că industria IT ne va salva, turismul va aduce plusvaloarea necesară, investiţiile străine ne vor ridica produsul intern brut, constatăm că toate acestea aduc insuficiente venituri la bugetul de stat şi profituri din investiţiile de capital, deci ne întoarcem spăşiţi la singura ramură economică salvatoare, de necondiţionat, agricultura, cu marele său „capital” exprimat în capete de vite cornute şi capitole agro-silvice.
În agricultură avem cele mai mari rezerve naturale nefolosite. Desigur, nu este deloc modern să creşti oi pe păşune, ciobanul să le pască prin dumbrăvile cu iarbă scurtă şi păstăioasă şi să le adape în izvoarele cristaline. Un asemenea păstor nu ar scoate profit niciodată, deoarece zootehnia pe care o aplicăm azi prin politica agricolă comună (PAC) este intensivă, cu hrănire la iesle, apă din reţea, aer condiţionat şi lumină artificială. Ţăranii îngraşă viţelul pe păşune vreme de doi ani, însă preţul nu diferă de al celui îngrăşat un an cu concentrate granulate, modificate genetic. PAC nu face distincţie între sistemele de cultură agricolă, se produce o … încurcătură, din care în pierdere ies gospodarii şi micii agricultori.
Marketingul turistic profită pînă şi de faptul că ţăranii au rămas tehnologic în urmă şi în pliante le promit turiştilor că vor vedea: săteni la făcut fîn cu furca şi grebla de lemn, socotiţi „păstrători ai arhetipurilor”. Dar nu mai clădim căpiţe, ci peste tot se înşiră baloţi presaţi, semifîn şi siloz. Capitalul ţărănesc este defavorizat de stat, şeptelul scade mereu, UE susţine cu subvenţii fermele mari, care produc intensiv. Cultura laptelui crud şi a brînzei maturate în burduf e înlocuită cu procesarea produselor agricole în fabrici – cu greu mai recunoşti materia primă din produsul finit.
Nu mai sîntem mulţumiţi cu ce ne dă natura, alimentele sînt îndepărtate de gustul şi esenţa lor nutritivă, fructele ecologice de pădure devin sucuri intens colorate, fără vitamine (distruse prin prelucrare), mierea intră în amestec cu melasa rafinată pînă la falsificare, ne place laptele degresat şi aditivat, cartofii au valoare în pachete cu aromă de bacon. Totul e substituit şi aspectuos, nu gustos şi nutritiv. Obiceiurile au pătruns şi la sate, cumperi lactate din minimarketul sătesc, nu mulgi o vacă, două capre sau cinci oi. Iarba din curte este tunsă, nu cosită – remarcaţi diferenţa de estetică.
Păstoritul a fost cîndva ocupaţia de căpătîi a oamenilor, precum actuala industrie a tehnologiilor. Nu mai ţinem minte epoca îmblînzirii animalelor, cînd omul a muls prima oaie, vacă sau capră şi a avut lapte proaspăt pentru familia sa – credem că a fost apreciat precum contemporanul Bill Gates cu micro-softurile sale! Păstorul mioritic a făcut filosofie, avea autoritate să pască şi să apere turma, cugeta asupra etosului în balada cu mioara vorbitoare ce-şi anunţă stăpînul că va fi victima unei conspiraţii din cauza succesului său zootehnic.
Primii regi au avut meseria de păstor, iar în Biblie patriarhii purtau botă de cioban. Astăzi, Ghiţă are radio portabil şi telefon mobil, pervertirea IT n-a ajuns încă la stînă, păstorii sînt cei mai naturali oameni, aproape de natură, model de regresiune spre mama pădure, spre Moşul arhetipal, la care visăm după rătăcirea de-o viaţă prin jungla de beton. Singurele animale superioare din jur ne sînt semenii, atît de mulţi în turma urbană încît ne frecăm pînă la bătătură şi ne transmitem cei mai monstruoşi microbi – faţă de care duhurile codrului sînt inocente.
Între apă, deal şi cer, fermierii furajează animalele cu proteine-vitamine-minerale, le adapă cu apă clorinată (precum bem şi noi, oamenii), le tratează cu anti-probiotice, le sacrifică la abator. În zadar zbiară mioriţa că lîna sa conţine aur, că jertfa sa de carne roşie este bine primită de oamenii-zei, că laptele său amestecat cu miere dă viaţă, că folclorul şi poporul cred că-n lumea de apoi sufletele oamenilor se prefac în oi!
