Într-o împrejurare mai înserată pe o terasă rurală ne-am adunat cîteva cunoştinţe (unii prieteni) să omorîm timpul unei duminici pe sfîrşite. Cum ocaziile de acest gen nu mai intră în preocupările mele aşteptam lăsarea întunericului să mă despart de amici fără aplauze. Adică nu a fost nimic de rîs nici de plîns. O posibilă definiţie a banalităţii. Cînd tocmai priveam măreţia muntelui natal îşi face apariţia un prieten cu o energie debordantă şi ne ia prin surprindere cu o întrebare formală: dar ce parlamentaţi aici? Ne-am uitat unul la celălalt şi am convenit din priviri că tocmai acest cuvînt (un pic forţat, dar la ţară merge!) ne-a lipsit. Cum printre noi era un mare amator de întrebări încuietoare nu stă mult timp pe gînduri: cine ştie jurămîntul de credinţă faţă de ţară şi popor rostit de un parlamentar? Recunosc că ne-a încuiat pe toţi. Ca să-şi mai dea o notă de inspiraţie a scos un carneţel pe care era scris tocmai ce ne-a întrebat pe noi. Citeşte ce ai acolo dacă tot ne-ai provocat, îl îndeamnă Petru. Omul nostru cu întrebarea ne face plăcerea: „Jur credinţă patriei mele, România. Jur să respect Constituţia şi legile ţării. Jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor. Aşa să mă ajute Dumnezeu”. Ne-am lecuit de curiozitate şi ne-am reproşat că n-am ştiut. Jurarea pe de rost. Oricum, noi nu eram în discuţie. De abia acum am început să parlamentăm. Am întors pe faţă şi pe dos fiecare afirmaţie. Grea răspundere pe umerii unui ales al poporului. Ca un alegător înţelegător chiar mă gîndesc că hai, se mai încalcă jurămîntul pe ici pe colo. Că oameni sîntem. Sortiţi greşelii. Teodor intervine cu suficientă rigoare: pînă unde îi putem ierta (înţelege) pe cei aleşi? Oare cîţi parlamentari, la sfîrşit de mandat, pot spune (ori să jure) că şi-au respectat jurămîntul?
Că România este ţara lor dragă, că nu au călcat strîmb drepturile şi libertăţile noastre. Că şi-au îndeplinit mandatul dat de popor. Constatăm că nu se prevăd sancţiuni dacă ţi-ai călcat jurămîntul. Pentru unii jurămîntul nu are nici o trăire, chiar fără respect. Nici măcar nu fac o conferinţă de presă să mai spună ce au dres în Parlament. Valabil şi pentru cei din Maramureş. Unii au devenit clovnii puterii. Vin la televizor, citesc de pe o foaie de hîrtie un text împiedecat, mai sughiţă să se ştie că cineva îi pomeneşte şi uite aşa trece mandatul. Unii, iertare, merg acolo să jefuiască. Asta nu am înţeles niciodată să furi sub prestare de jurămînt. În mintea multor parlamentari este activitatea de agonisire din bani publici. Aceştia au un jurămînt de rezervă. După ce-şi încheie simulacrul de ceremonie, îl uită şi îl au în vedere cel din mintea lor. Unul mai important decît cel faţă de ţară şi popor. Ba îşi croiesc proiecte care să devină legi care să şteargă păcatele. De fiecare dată cînd scriu despre asemenea subiect nu-i bag pe toţi în acelaşi şir al hoţiei. Partea justiţiei care îşi face datoria, faţă de jurămînt, ne arată acest spectacol care nu se mai termină. Eu doresc să se repare ţara. Şi ne-am gîndit acolo la masă că nu este imposibil. Dacă şi-ar respecta jurămîntul de credinţă. Şi încă puţină minte şi mult curaj. Ce caraghioşi sîntem noi, alegătorii. Investim încredere în unul sau alta şi jurămîntul este uitat peste noapte. Ca nişte mirese care nu au chef de nuntă. Apoi ne-am săturat de tot circul în direct. Să nu-ţi pese că ţara ta nu mai acceptă să fie furată? Să te împotriveşti celor care te-au ales? Asta nu-i democraţie constată Petru şi stinge lumina de la terasă. Uitaţi, oameni buni. credeam că voi petrece o seară banală. Şi era să fac un discurs parlamentar. Da, jurămîntul de credinţă. Că unii jură alţii înjură.
