Cum puteţi bănui, e prea mare domnul Jean-Claude Juncker, acolo la Bruxelles, ca eu unul, coborâtor de pe Someş, de prin Zona Chioarului, să mă iau la harţă cu domnia sa. Nicidecum. Îl urmăresc şi cu atenţie şi cu respect, citindu-i afirmaţii, declaraţii oficioase şi oficiale, căutând a-i înţelege atitudini în acele probleme care, vrem-nu vrem, ne privesc pe toţi. Eram, cu câteva săptămâni în urmă, în aşteptarea Cărţii Albe privind viitorul Europei care scruta zilele noastre comune de acum încolo. S-a discutat deja destul pe marginea unor scenarii care iau în considerare teoria vitezelor şi a numărului lor luate în consideraţie pe autostrada viitorului european. Nu mă bag. Avem, prin precizări, prin reglementări clare, cine să se ambaleze oficial şi punctual, în disputele pe aceste orbite de rang înalt. Dacă o fac şi cât de bine o fac voci abilitate prin Constituţie ne-o pot spune. Eu am în vedere doar ceea ce domnul Juncker personal a ţinut, prin proprie iniţiativă, să afirme. Voi insista pe câteva aserţiuni.
Cum să nu accepţi o afirmaţie precum aceasta: industria europeană joacă un rol – cheie în generarea de către UE de locuri de muncă, asigurarea creşterii economice, în îmbunătăţirea competivităţii, deoarece ea reprezintă cea mai importantă forţă economică, acoperind 20% din valoarea adăugată brută a Europei şi peste 15% din ocuparea forţei de muncă. De ce n-am accepta ca pe o necesară strategie, dorinţa Comisiei Europene în materie de industrie aspiraţia către o economie modernă, nepoluantă şi echitabilă, cu o abordare exhaustivă, orientată către diverse azimuturi.
Şi mai tare m-a câştigat dl. Juncker printr-o mărturisire de zile mari: „Tatăl meu a lucrat cu mândrie într-o oţelărie. La fel ca în multe alte locuri din Europa, uzina locală era şi la noi, liantul care asigura coeziunea comunităţii. Uzina era cel mai mare angajator şi motorul economiei locale”. M-au uns la inimă vorbele sale. Dar m-a şi durut sufletul. Şi asta pentru că, ştim bine, la noi era la fel. Tatăl meu n-a robotit la fabrică dar pot să rechem din memorie atâtea localităţi de pe harta României pe care le ţiu adunate roi în jurul centrelor de producţie locale – fabrici, uzine, mine sau altceva. Era inima aşezărilor, fără de care viaţa s-ar fi dovedit imposibilă. Ştiţi unde încep să mă despart de domnul Preşedinte European? Din punctul în care crede că domnia sa, vorba vine, Bruxelles-ul de fapt, crede că nu ar avea nici o legătură cu ce se vede astăzi. Cel puţin pe la noi prin curte. Păi dacă atât de mult credeaţi în virtuţile fabricii locale în coagularea comunităţii, în vitalizarea ei prin oferta de locuri de muncă şi nu numai, în rolul catalizator economic, social, de generator de speranţe întru progres şi prosperitate, atunci de ce v-aţi dat mână cu mână să ne împingeţi la dezastrul care a fost adus la noi de „sprijinul” vostru către economia de piaţă, printr-o tranziţie sufocantă şi perdantă? Să nu-mi spuneţi acum că nu voi „europenii” ne-aţi sfătuit să terminăm cu trecutul odios, aruncând peste bord tot ce adusesem cu noi, atât cât se nimerise-o industrie de forţă neîndoielnică, un detaşament uriaş de robotitori în ale meseriilor, o divizie impresionantă de specialişti pregătiţi la noi acasă, o neostenită dorinţă de a valorifica ce aveam la noi în curte, pe sol şi subsol. Construisem cu banii noştri, pe care în loc să-i băgăm la teşcherea, câtă vreme îi agonisisem cinstit, i-am îngropat în fel de fel de preţiozităţi, cu gândul că se vor bucura mai târziu copiii noştri, copiii lor. Aţi fost alături de noi, şi vă mulţumim, când am rupt cu orânduirea cea crudă şi nedreaptă. Dar după aceea? Când treceam de la capitalism la socialism, a avut cine, de bună voie, să ne îndrume: Kremlinul. S-a ales de noi ce s-a văzut. Când să trecem de la socialism la capitalism, aşteptam, cu naivitate e drept, să ne spuneţi voi cum s-o cârmim. Norocul ne-a ocolit. Ne-aţi lăsat în durerea noastră cu de toate. După război, protectorii voştri au fost în măsură să lanseze Planul Marshall. Şi ştim de ce: vă doreau, neapărat, alături. Aveau nevoie de voi. Nu v-aţi gândit cât de bine ne-ar fi prins un „Plan Marshall 2”? Ce bine ne-ar fi prins. Dar nu v-a trecut prin cap. Nu aveaţi nevoie de noi la uşa voastră. V-aţi mulţumit cu sfaturi în vârful buzelor, cu bursieri recoltaţi de-a valma, prin care să vedeţi puse în practică planurile de marş în ce ne priveşte: condamnarea de-a valma a tot ce venea din trecut – ziduri, strunguri, turnuri de cracare catalitică, locomotive, cazane de gabarit, tractoare, autocamioane, rulmenţi, odată cu ele şi cei care purtau pe gulerul cămăşii stigmatul de a nu se fi născut după 22 decembrie 1989, după zborul elicopterului. Şi v-a mers. V-am ascultat cu smerenie, v-am urmat cu sfinţenie. Drept care, milioane de români calificaţi au devenit muritori de foame, au dispărut din catalogul produselor româneşti vrafuri de mărci cunoscute, specialişti sadea au fost îndrumaţi să-şi câştige existenţa culegând fructe de pădure. E drept, şi-a şi găsit printre noi susţinători redutabili. Personajul care deşi nu călcase în viaţa lui printr-o strungărie şi afirma că industria noastră este un morman de fier vechi se află în fruntea listei.
Aşa am ajuns să ne tragă de mânecă atâtea ruine aduse la vedere de noi înşine. Dar cu ajutorul dvs., domnule Juncker. Dacă vreţi, vă trimitem poze din halele unde produceam cândva tractoare la Braşov ori cazane uriaşe la „Vulcan”. Ce e acum în acele locuri însemnate cu banii noştri şi cu sudoarea noastră? Nişte admiratoare Mall-uri, unde nimeni nu cumpără, nimeni nu vinde. Are ce, dar n-are cui.
Nicolae BUD
