Fac parte din generaţia care a aflat cu întîrziere despre umilirea condiţiei umane într-un oraş cu virtuţi de iluminare. Pentru mine, Sighetu Marmaţiei este locul în care mi-am conturat tinereţea intelectuală. Aici am visat, am iubit, am legat prietenii pînă în ziua de astăzi. Între ape m-a iscodit miracolul Cuvîntului. În acelaşi oraş a existat acea sinistră închisoare politică care aruncă o pată neagră pe obrazul aşezării. Dar ce vină au oamenii simpli? Mărturisesc că în perioada mea sigheteană am aflat cîte ceva despre ce s-a întîmplat în anii ’50 în Marmaţia. Graţie unor intelectuali curajoşi. Recent am citit o carte extrem de necesară şi pentru cei ce ştim cîte ceva dar mai ales pentru cei care vin. Ea se numeşte „Elita academică în închisoarea politică de la Sighet” (1950-1955) semnată de Gheorghe Mihai Bârlea şi Andrea Dobeş şi girată de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare (2017). Un cuvînt lămuritor semnează Teodor Ardelean. După un studiu aplicat despre totalitarismul comunist şi elitele ni se propun succinte biografii ale celor 20 de academicieni care au stat între zidurile reci ale închisorii. Unii sfîrşindu-şi viaţa acolo fiind îngropaţi în puterea nopţii fără preot şi cruce la cap. Ei au fost vîrful aisbergului din societate care trebuia scufundat. Dar la închisoarea din Sighet au fost aduşi miniştri, politicieni, economişti, ofiţeri, istorici, preoţi care prezentau un pericol pentru autorităţile comuniste instalate în România sub oblăduirea Kremlinului. Nu uit a spune că la început aici au fost încarceraţi elevi, studenţi şi ţărani din Maramureş. Autorii, în cartea apărută recent decupează elita academică românească. Cît m-aş strădui să accept că „revoluţiile fracturează dezvoltarea istorică” nu împărtăşesc chinul, umilinţa şi chiar moartea. Dar cînd libertatea este suprimată aşa ceva este posibil. Aşa se fac rănile istoriei. Care, unele, nu se vindecă niciodată. În consistenta prefaţă autorii analizează scenariul desfiinţării Academiei Române în anul 1948 în care „se regăseau cele mai prestigioase nume de personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti din ultimele opt decenii”.
Autorii ne lămuresc de ce a fost ales Sighetul pentru încarcerarea vechii elite. În primul rînd s-a mizat pe apropierea de graniţa sovietică. În cazul unei revolte anticomuniste deţinuţii puteau fi uşor transferaţi în Uniunea Sovietică. Majoritatea deţinuţilor de la Sighet au fost arestaţi şi încarceraţi fără nici o bază legală. Unde s-au întîlnit cu foamea, frigul şi frica. În perioada de care se ocupă cartea de care ne ocupăm dintr-un număr de aproape 200 de personalităţi 53 (25%) au decedat. Una dintre cele mai zguduitoare constatări ale autorilor este că dintre cei douăzeci de membri ai Academiei Române închişi la Sighet, zece au fost implicaţi în Actul Unirii din 1 Decembrie 1918. Sfidare de neiertat faţă de cei care au contribuit la înfăptuirea României Mari. Pe bună dreptate autorii au alcătuit un manual de iniţiere în înţelegerea totalitarismului comunist. Pe care românii l-au trăit fără să realizeze nedreptăţile din subterană. Iată şi numele ilustre care au fost în închisoarea politică din Sighet. Victor Bădulescu, licenţiat în economie şi drept la Paris. A reprezentat România în importante foruri internaţionale. Decedat la Sighet (1953). Gheorghe I. Brătianu, cu studii universitare la Iaşi şi Sorbona. Istoric de mare prestigiu. A refuzat să-şi revizuiască unele teze referitoare la Basarabia în schimbul eliberării. Moare la Sighet, la 27 aprilie 1953. Dumitru Caracostea, ilustru filolog, ctitorul Institutului de Istorie Literară şi Folclor din Bucureşti. A fost eliberat în 1955. Silviu Dragomir, cu studii de teologie şi filozofie la Cernăuţi şi Viena. Eliberat în 1955. George Fotino cu studii de drept la Bucureşti şi Paris. Fost ministru. Eliberat în 1955. Pantelimon Halipa, basarabean, a militat pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia. În 1973 scrie premierului Maurer: „Subsemnatul, fost preşedinte al Sfatului Ţării care a votat Unirea Basarabiei cu România, vă rog luaţi în considerare problema Moldovei de Răsărit …” A fost predat în 1952 autorităţilor sovietice care l-au dus în Siberia. Emil Haţieganu a absolvit Facultatea de Drept din Cluj. Participant la Marea Unire. Fost ministru. Eliberat în 1955. Cardinalul dr. Iuliu Hossu, cu studii teologice la Blaj şi la Roma. A citit Proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu România. Eliberat în 1955. Alexandru Lapedatu, licenţiat în geografie şi istorie. Fost ministru. S-a sinucis în penitenciar. Ioan Lupaş, Facultatea de Litere şi Filozofie din Budapesta. A fondat Institutul de Istorie Naţională din Cluj. A participat la Alba Iulia la 1 Decembrie. Iuliu Maniu, cu studii la Cluj, Viena şi Budapesta. Preşedinte al PNŢ. Prim ministru al României. A murit în închisoare. (1953). Ştefan Meteş a fost directorul Arhivelor Statului din Cluj. Iuliu Moldovan, studii de medicină la Viena şi Praga. Ion I. Nistor, studii la Cernăuţi şi Viena. Zenovie Pâclişanu, studii teologice la Blaj şi Viena. Membru în delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris. Moare în arestul Ministerului de Interne. Teofil Sauciuc – Săveanu, studii la Viena şi Cernăuţi. A scos la iveală ruinele oraşului Callatis. Victor Slăvescu, studii universitare la Paris, Munchen şi Halle. Doctor în ştiinţe economice. Florin Ştefănescu-Goangă. A studiat la Bucureşti şi Leipzig. Rector al Universităţii din Cluj. Gheorghe Taşcă, doctor în drept şi economie. Gheorghe Tătărascu, studii de drept la Bucureşti şi Paris. Ministru în mai multe guverne. Toţi cei amintiţi de autorii noştri au fost membri ai Academiei Române. Au trecut prin iadul de la Sighet. Abia în 1990 Academia Română îi repune în drepturi post-mortem pe cei deposedaţi în mod abuziv de titlul de academician. Gheorghe Mihai Bârlea şi Andrea Dobeş ne-au dăruit o carte care prezintă un capitol tragic al detenţiei politice a unui număr de 20 de academicieni în închisoarea politică de tristă faimă de la Sighet. Este şi o carte avertisment: „Cine uită istoria, riscă să o repete”. De aceea Ana Blandiana, cea care s-a implicat ca fosta închisoare să devină astăzi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei spune că trebuie menţinută trează „memoria, ca formă de justiţie”. Îndemn la lectura unei cărţi în care aflăm că suferinţa la nivel academic umileşte o naţie. De care noi am avut, din păcate, parte.
