S-a împlinit un an de când a amuţit fluierul vrăjit şi o dată cu el „flautul” cu care Griguţă Măricuţa din Suciu de Sus a dat ghers de foc doinelor şi jocurilor populare din Ţara Lăpuşului, impresionante prin frumuseţea lor. Şi ştia multe Griguţă Măricuţa, vrăjitoarea acestor instrumente arhaice, cu care tăia răsuflarea ascultătorilor: vreo patruzeci de melodii. Pe toate le cânta cu talent inegalabil, cu o tehnică impecabilă. Realizatorii de emisiuni Tv, entuziasmaţi de talentul rapsodului, nu mai urcă Dealul Periacului pentru filmări. Publicul, la spectacolele din săli sau aer liber, pe la festivaluri, îi duce dorul, amintindu-şi, cu pioşenie, de virtuozitatea acestui rapsod înzestrat cu atâta har artistic. Un realizator de emisiuni folclorice îmi spunea odată: „Este un unicat prin virtuozitatea şi tehnica aparte. N-am văzut niciodată o femeie simplă, de la ţară, cântând aşa, şi cu sufletul, şi cu inima. Fluierul ei şi flautul sună dumnezeieşte”.
Era mândră şi Griguţă Măricuţa, căci doar ea şi numai ea cânta cu mâna întoarsă şi cu degetele îndoite către deschizăturile fluierului. Era satisfăcută de modul cum da ghers de foc melodiilor sale cu „flautul”, de fapt un fluier mare, de 75 cm, din lemn de cireş, vechi de peste 150 de ani. Îmi spunea, odată, că „erau meşteri acei care făceau fluiere atunci”.
Am descins de mai multe ori, cu soţia mea Maria şi alţi colaboratori, urcând din greu Dealul Periacului, ca să ne aflăm pe un adevărat „picior de plai şi gură de rai”, unde stătea mătuşa Măricuţa. Şi ne-a primit o făptură blândă, bucuroasă că am ajuns, de cea mai mare omenie, o fiinţă cu chip frumos ca şi locurile mirifice ce i-au dat naştere.
Griguţă Măricuţa, dacă timpul mai avea răbdare cu ea, ar fi împlinit 79 de ani, în aprilie. Între ea şi muzica populară s-a cimentat o adevărată osmoză. „Mi-o fost tare drag a cânta, drag mi-o fost fluierul de care nu m-am despărţit niciodată, dragi mi-o fost horile, tare dragi jocurile. Am învăţat să cânt de la opt ani.”
Viaţa ei a fost una foarte grea, dar cântecul popular i-a legănat copilăria şi viaţa, i-a ostoit sufletul, căci Griguţă Măricuţa a învăţat să cânte stând la vite, păzând oile în împărăţia dealurilor şi pădurii. Cu horea şi-a alungat plictiseala şi singurătatea, chiar şi pe vânt, prin ploi, prin frig sau ninsori.
Tatăl său Axinte Burzo cânta la patru instrumente, horea tare frumos şi Măricuţei i-a transmis talentul său. La Griguţă Măricuţa am descoperit bucuria de a cânta, dar şi plăcerea de a-şi încânta publicul, ori de câte ori se întâlnea cu el. Şi a bucurat sufletele şi inimile multor ascultători, oriunde a evoluat pe scenă la manifestări culturale, fie că erau în Baia Mare, Satu Mare, Târgu Mureş, Prislop, Târlişiua, Leşu Ilvei, Hoteni, Şieu, Satulung, Târgu Lăpuş, Cicârlău, Cluj. Peste tot, şi-a pus în uimire ascultătorii, descoperind în ea un rapsod versat printr-un exerciţiu îndelungat.
„Nu ştiu care hore mi-o fost mai dragă din câte am cântat, că toate mi-o fost tare dragi, toate îs tare mândre. Poate una mă unge mai mult pe la suflet, „Horea secerii”, sau „Jocu’ de-nvârtit” de la noi din Suci.
Povestea carierei rapsodului Griguţă Măricuţa este una zbuciumată, dar şi frumoasă. Ca să ne dumirim, cânta la nunţi, la botezuri, la clăcile de tors şi în şezători. Zicea cu patos: „Ce faine vremuri erau atunci! Ce mândru ne distram noi, tineretu’. Şi eu încercam să-i încânt pe toţi cu fluieru’ meu, cu cântecele şi jocurile mele”.
Griguţă Măricuţa cu fluierul şi cu flautul ei fermecat cântă mai departe cu aceeaşi virtuozitate în cetele îngerilor.
Pamfil BILŢIU
