După Unirea cea Mare de la 1 decembrie 1918, minele cu capital de stat din judeţele Satu Mare, Maramureş, Someş şi Năsăud şi minele aurifere din Munţii Apuseni aparţineau de Direcţia Minelor şi Uzinelor Metalurgice Baia Mare. În luna octombrie 1924, a fost pusă în funcţiune Instalaţia de Afinare a Aurului (topirea, separarea argintului şi rafinarea aurului), amplasată în incinta Direcţiei Minelor şi Uzinelor Statului din Baia Mare, clădire în care azi se află Secţia de Arheologie şi Istorie a Muzeului Judeţean Maramureş. Ca urmare a deschiderii şi punerii în funcţiune de mine noi, a creşterii producţiei de minereuri auro-argentifere, implicit de concentrate şi nămoluri aurifere, deodată cu mutarea în 1970 a sediului Centralei minelor în Piaţa Gh. Gheorghiu Dej, azi Piaţa Revoluţiei nr 1, Secţia de afinare a aurului a fost mutată şi dezvoltată pe platforma Intreprinderii Metalurgice de Metale Neferoase, fostele Uzine Chimico-Metalurgice Phoenix Baia Mare.
Din 6 aprilie 1970, lingourile de aur, produse, analizate şi ştanţate cu marcare „UZINELE METALE NEFEROASE Baia Mare”, sunt recunoscute de bursa de la Londra ca fiind corespunzătoare din punct de vedere calitativ şi pot să circule pe piaţa mondială. Totodată, România a lansat „Programul aurului” şi valorificarea metalelor din resurse neconvenţionale.
Centrala Minereurilor şi Metalurgiei Neferoase Baia Mare a iniţiat un Program de valorificare complexă a sterilelor din haldele de mină, iazuri de decantare şi a zgurilor metalurgice. La Flotaţiile din Baia Borşa, Băiuţ, Cavnic şi Baia Sprie, au fost prelucrate şi halde de minereu şi rambleu vechi de prin anii 1950-1970. Cupru în cement s-a recuperat din apele de mină de la Toroioaga şi Mina 2 Nistru, iar zinc în nămol la Staţia de epurare a apelor de mină Herja. La Flotaţia Centrală Baia Mare, încă din anii 1974, pe lângă minereuri, pe unele linii de prepare au fost prelucrate zguri metalurgice, cât şi şlam teluros de la instalaţia de prelucrare a seleniului tehnic de la I.M.M.N Baia Mare, iar la Uzina de Preparare Săsar au fost prelucrate pulberi albastre aduse de la I.M.M.N Copşa Mică. Din anul 1983, era prevăzută valorificarea metalelor preţioase din Iazul Meda Săsar şi Leurda-Băiuţ. A fost valorificat wolframul în concentrat din sterilele de flotaţie provenite de la Baia Sprie şi Cavnic. La timpul respectiv, s-a pus în funcţiune o instalaţie pentru wolfram în Baia Sprie, dar după câţiva ani s-a renunţat, iar retratarea sterilelor de la Săsar şi Băiuţ nu a putut începe, nefiind definitivate tehnologiile de prelucrare.
Orientările privind mineritul maramureşean, după evenimentele din decembrie 1989, s-au schimbat radical, determinate de perioada tranziţiei spre economia de piaţă. Prin HG nr. 1825/8 XII 1990, s-a înfiinţat Regia Autonomă a PbZn. În anii 1990-1991, faţă de 1989, producţia a scăzut cu 40%, timp în care sub presiunea sindicatelor au fost făcute angajări de personal, creşteri de salarii, o situaţie economică necorespunzătoare. După preluarea conducerii Regiei de către ing. Ioan Hudrea, apreciat ca ”managerul cu mână de fier”, care a reintrodus disciplina în minerit, s-a reuşit revigorarea activităţii minieră. Directorul general, însoţit de consilieri, timp de trei luni de zile, a văzut toate locurile de muncă din unităţile în subordine, după care a stabilit măsuri ample, extrem de importante pentru definitivarea strategiei de urmat de către R.A. PbZn, printre care: Creşterea în perioada 1992-2000 a producţiei de aur şi argint, având în vedere că rezervele de minereuri existente asigurau menţinerea activităţii de producţie pe timp de 25 de ani în cazul minereurilor auro-argentifere, 20 de ani pentru polimetalice şi 10 ani pentru minereurile cuprifere. Existenţa în stoc a peste 200.000 t de concentrate plumboase-zincoase dădea bătăi de cap, cât şi stocul de pirită cu 40% sulf (era depus pe stoc deoarece o serie de fabrici chimice începuseră să reducă producţia de acid sulfuric şi de îngrăşăminte chimice pentru agricultură). Pentru preluarea spre procesare a piritelor aurifere, metalurgiştii solicitau costuri de prelucrare şi penalităţi, pentru aşa-zisele impurităţi, mai mari decât valoarea produsului! În final, după 2014, alţi procesatori au găsit soluţii de valorificare în condiţii de rentabilitate. Atunci s-a pus problema mai acut şi prin HG s-a aprobat înfiinţarea Societăţii mixte româno-australiene „Aurul” S.A. Baia Mare, şi aşa s-a construit Instalaţia de valorificare a aurului şi argintului din iazurile vechi de decantare Săsar (Meda) şi Tăuţii de Sus al Flotaţiei Centrale. Se cunoaşte, Iazul Meda a fost procesat, iar suprafaţa de teren aferentă, redată în circuitul urbanistic. În privinţa valorificării iazului central Tăuţii de Sus, licenţa de concesiune pentru exploatare fiind aprobată prin HG. nr. 437/1999, nu se cunoaşte data când va începe procesarea şi nici tehnologia care va fi aplicată.
Atât în Maramureş, cât şi în judeţele Hunedoara, Bistriţa Năsăud şi Alba, au fost aprobate licenţe de concesiune pentru explorare de minereuri auro-argentifere, iar în judeţul Caraş Severin, 2 licenţe pentru explorare aur din aluviuni. Se naşte întrebarea: Cine va marca aurul? România a pierdut certificatul de ”good delivery” odată cu privatizarea S.C. PHOENIX Baia Mare, care din 1970 asigura prezenţa României pe lista de producători de aur. Aurul procesat la Baia Mare avea forma standard de lingou, cu greutatea cuprinsă între 10,9 şi 13,4 kg, în funcţie de conţinutul de aur pur, a cărui concentraţie trebuia să fie de 995,09 0/00 aur pur. Aurul era marcat cu un număr de ordine şi două poansoane, ”UZINELE METALE NEFEROASE Baia Mare” şi „Banca Naţională a României”. Sucursala Baia Mare a B.N.R. avea încadraţi în acest scop ingineri mineri şi chimişti.
Unde este aurul de altădată?
Ing. Aurel PANTEA
