Obişnuim să plasăm în registrul patrimoniului unei colectivităţi bunuri materiale şi spirituale, după cum dictează şi definiţia din dicţionar. Eu îmi asum totuşi riscul criticii unora – dacă va fi vreunul – şi voi include în această categorie, după experienţa din toamna 2016 de la Şurdeşti, şi o persoană din sat, pe care o definesc prin 2 sintagme: „inteligenţă practică” şi „mâini de aur” susţinute de „hărnicie”. Sunt caracteristicile dovedite de meşterul Onisim Nechifor în şantierul pe care l-am început pentru restaurarea unei construcţii de la 1870.
În această casă construită de Memorandistul Costan Dipşe, se năştea acum 100 de ani (în 1917), nepotul său – viitorul pictor botezat cu acelaşi nume.
După îndelungate suferinţe, CASA, decăzută la statut de atelier de tinichigerie şi de depozit de cauciucuri şi fier vechi, ne-a fost încredinţată nouă, urmaşilor pictorului (Maria – soţia şi Ionuţ – fiul), în anul 2012 prin acte notariale, ca să o salvăm de la pieire şi să-i redăm demnitatea de odinioară. Comunicarea constantă cu conducerea Primăriei din Şişeşti şi sprijinul ei la nevoie ne dă o stare de bine ce ne încurajează să continuăm proiectul.
Cu ajutoare plătite, dar şi cu colaborarea unor voluntari (mai ales elevi de la şcoala „Pictor C. Dipşe” din sat) am evacuat mormanele de gunoaie ce au „convieţuit” timp mult prea îndelungat cu obiecte străvechi, între pereţii impregnaţi de atâta istorie.
Evaluarea „rănilor” vizibile şi a celor bănuite ale casei, a fost făcută în septembrie 2016, de doamna ing. Annamaria Halasz, specialist atestat de Ministerul culturii şi cultelor, membră a Uniunii Naţionale a Restauratorilor de Monumente Istorice. Cu experienţă largă în organizarea şantierelor de restaurare din Transilvania, specialista a stabilit tipul de intervenţii şi ordinea lor, mi-a atras atenţia asupra problemelor care trebuie rezolvate cu prioritate. Cum nu-mi putea recomanda un meşter din partea locului, care să se priceapă la case vechi, am întrebat la rude, prin sat, cine ştie să facă cutare sau cutare lucru. Unii spuneau „Onisim”, alţii spuneau „Nechita”; spuneau că unul „s-ar pricepe la făcut cuptoare, altul la tâmplărie sau la câte şi mai câte”; „că acela mi-a spune de unde să iau lut de lipit pereţii, ba că ştie şi lipi, că ştie lucra la fundaţie şi altele şi altele…” Mă frământam, mă întrebam pe care să-l chem mai întâi: pe Onisim sau pe Nechita? L-am chemat pe „Onisim” despre care am aflat apoi că îl chemă şi Nechita!
La întâlnirea de la casă, îi pun mai multe întrebări, aflu că a lucrat 18 ani în mină, că a mai lucrat în construcţii în Israel şi multe altele. Îi cer părerea în legătură cu primul pas ce trebuie făcut. A dat o tură în jurul casei, a intrat înăuntru, a „radiografiat” zona cea mai vulnerabilă şi mi-a spus: „Tinda trebuie consolidată cu stâlpi: aici, aici, aici şi aici; cornul acela al acoperişului trebuie înlocuit sau întărit etc. I-am intuit priceperea de dulgher. Simţea structura casei, parcă o pipăia cu privirea sau mai degrabă cu mintea. I-am spus că voi răzui de pe pereţii tindei lutul ca să vedem starea lemnului, iar atunci, mi-a replicat: „Doamnă, de peretele acela să nu vă atingeţi!” Şi nu m-am atins, deşi nu înţelegeam de ce. „Ai nevoie de ajutor? l-am întrebat. „Nu”, mi-a răspuns Onisim. A doua zi, la 8 dimineaţa, a venit la lucru pe bicicletă, având cu el trei unelte: o rangă, un fierăstrău şi un topor. Doar atât? mi-am zis… Şi am început să-i urmăresc fiecare pas, fiecare gest, pe care i le dicta gândirea, judecata, raţionamentul din care auzeam şi eu frânturi când le dădea glas.
Pentru prima lucrare, ştiinţa de dulgher i-a servit să consolideze punctele de sprijin ale grinzilor grele de stejar ce traversau tinda de la un capăt la altul, aplecate de bătrâneţe, de carii sau chiar de urme de foc. Cu ranga, le-a readus la orizontală. De îndată ce a ridicat uriaşa grindă, fixând primul stâlp vertical de susţinere, peretele de care spusese să nu mă ating şi care era înţepenit sub greutatea grinzii aplecate în jos, s-a prăbuşit prefăcându-se într-un morman uriaş de moloz. Onisim avusese dreptate: peretele şi poate chiar şi bârna aplecată s-ar fi putut prăvăli peste mine dacă m-aş fi atins de ele.
După ce a consolidat tinda, am stabilit că trebuie refăcută fundaţia casei, în partea dreaptă unde pietrele erau dizlocate, căci alunecaseră spre exterior. Iar toate astea au făcut ca eşafodajul de lemn al târnaţului să fie şi el ieşit pe alocuri din matcă. Onisim, care şi-a câştigat în faţa mea calitatea de „medic curant” al casei, a spus: „Fixez punctele de sprijin, scot toate pietrele, pe unele le înlocuiesc şi completez, le cos”. Îşi construia puncte de sprijin provizorii pentru a ridica treptat întreaga talpă a târnaţului, lungă de 10 m, pe care erau înfipţi vertical stâlpii ce susţin, prin mijlocirea altei bârne orizontale, acoperişul. Numai că stâlpii verticali trebuiau repuşi în matca lor, tocmai sub acoperiş! A fost etapa cea mai plină de emoţii şi teamă pentru mine. Mă săgeta în inimă fiecare scârţâit al trunchiurilor de stejar vechi de sute de ani pe care Onisim le ridica centimetru cu centimetru, folosind drept pârghie ranga pe care o mânuia cu o forţă nebănuită. Cum, de frică, nu i-am putut fi de folos nici măcar să introduc câte o pietricică suplimentară în punctele de sprijin, m-a lăsat pe postul de spectator, adresându-mi din când în când câte un „Nu vă temeţi, doamnă!”. Încremenisem văzând cu ochii mei că, ridicând cu ranga talpa târnaţului, ridică tot „hăizaşu” (acoperişul), iar cu vârful pantofului, într-un gest de acrobat, împinge sub talpa târnaţului o piatră suplimentară ca să ridice eşafodajul şi să definitiveze punctul de sprijin la care lucra. Îmi ţineam răsuflarea şi făceam câţiva paşi înapoi, de teamă că se va prăbuşi totul: Onisim, despre care credeam că se concentrează pe acţiunea lui, repeta: „Nu vă temeţi, doamnă…”. După ce a fixat punctele de sprijin pentru partea dreaptă a târnaţului şi stâlpii verticali au fost repuşi în lăcaşul lor de acum 150 de ani, şi-a căutat prin preajma casei bolovani de granit să completeze fundaţia. Văzându-l ţinând ritmul de lucru la aceleaşi cote înalte ca în prima zi, mă întrebam: cum putea un trup atât de firav să poarte în braţe bolovani de granit atât de grei?! Priveam cu uimire îndemânarea lui de a ciopli şi ajusta pietrele cu toporul exact pe direcţia dorită de el, ca fiecare bucată să intre la locul potrivit pentru o fundaţie bine „cusută”. Deşi i-am dat o lopată, Onisim scotea molozul vechi dintre pietrele fundaţiei cu mâinile goale. Parcă palmele lui aveau o înţelegere cu pământul pe care-l atingea şi care i se supunea. Le folosea ca pe nişte unelte pe care nimic nu le putea răni, iar admiraţia mea era cu atât mai mare cu cât, din când în când, îmi apărea în minte imaginea lucrătorilor din construcţii, cu mănuşi de protecţie.
A venit rândul celor patru trepte ale casei, şi ele deplasate mult de la locul iniţial; tot cu mâinile goale, a mutat şi a fixat bloc după bloc, aliniindu-i şi redându-le „zâmbetul” de odinioară cu care-i întâmpinau pe toţi ce aveau trebuinţa sau plăcerea să intre în această CASĂ: a memorandistului Costan Dipşe, mai apoi a lui Ioan şi a Ioanei Dipşe – părinţii soţului meu, Costan Dipşe, pictorul, şi a altor 7 fraţi, fiecare vrednic de laudă în trecerea lor prin viaţă.
Pentru lipitul cu lut al pereţilor nu aveam emoţii pentru că nu-i chiar aşa mare lucru, îmi ziceam eu, înainte să înceapă operaţiunea. După ce a ales locul de unde trebuia adus pământul potrivit, Onisim şi-a organizat munca astfel încât să nu-şi risipească energia şi efortul şi, după ce şi-a „preparat” lutul cu paie fărâmiţate cu toporul, a început această nouă acţiune. Cu gesturi ca ale unui tenisman ce loveşte cu putere mingea cu racheta, Onisim lua cu palma lutul preparat şi-l proiecta pe pereţii de lemn pregătiţi cu leţe bătute oblic. Îşi doza forţa şi viteza cu care lansa lutul din căuşul palmei, în funcţie de distanţa de la care putea lansa „proiectilul”. Nu ştiu câte „proiectile” din lut au fost lansate din aproape o jumătate de basculantă de pământ; un pământ cu nuanţă de ocru-roşcat, un pământ care, sub umezeala ploii, se „leagă” de tine dacă te apropii prea mult.
Mi-am asumat tratarea lemnului după reţetele recomandate de specialişti, iar pentru stârpirea cariilor, mulţi activi, ascunşi în sute, mii de găuri – am folosit un grund special pe care lemnul vechi îl înghiţea cu poftă. Pentru asta, păşeam în jurul casei, pe lutul vechi dat jos de pe pereţi de Onisim. Lutul se prindea de talpa încălţărilor mele, întărind legătura mea sufletească cu Şurdeştiul.
Ploaia deasă şi vântul rece de octombrie ne dădeau semne că sezonul lucrărilor de acest gen se încheie. Palma lui Onisim, care „înghiţea” câte o porţie de lut amestecat cu paie, se avânta spre pereţii din bârne de stejar ce aşteptau „plapuma” caldă de pământ roşcat ieşit parcă din foc, să le ţină din nou de cald, la vârsta lor venerabilă. Am dus la capăt ceea ce ne propusesem.
Acesta este Onisim Nechita, omul cu mâini de aur, care-şi merită pe deplin numele ce în scrierile biblice înseamnă benefic, folositor. Respectul meu se alătură celui pe care localnicii i-l poartă!
Maria Dipşe
