Puţini kilometri separă colonialul Trindidad de apele limpezi ale Mării Caraibilor. De la Trinidad, opţiunile pentru cine vrea să petreacă câteva zile la mare sunt două: La Boca, un sătuc simplu de pescari, tipic cubanez, şi Playa Ancon, o bucată lungă de nisip aurit, dotată cu tot confortul posibil de imaginat al modernelor complexe hoteliere. Aventurierii, călătorii pe cont propriu şi cubanezii preferă mai autentica şi economica La Boca, în timp ce toţi ceilalţi se îndreaptă hotărâţi spre Playa Ancon. Noi optăm pentru o soluţie intermediară; înnoptăm în La Boca mergând zilnic în excursii cu taxiul la Playa Ancon. Nisipul plajei Ancon e atât de fin că-mi place până şi mie, care am avut dintotdeauna ceva împotriva plajelor cu neplăcutele lor fire de nisip care se insinuează peste tot, cu umbrelele lor mari şi cu efectele usturătoare ale arsurilor de soare. Dar plaja Ancon e specială; o cunună de stânci separă marea largă de un incredibil de transparent şi nu prea adânc golf natural. Playa Ancon este perfectă pentru familii, copii, şi pentru cei care, ca şi subsemnatul, s-ar putea îneca şi în cada de la baie. Puţini străini decid să se oprească în La Boca; nu sunt hoteluri aici, nici restaurante, magazine sau plaje modern dotate, ci doar modeste căsuţe, cu un singur etaj, ca a lui Idel şi Domingo, amabilii proprietari ai pensiunii unde locuim. Pensiunea e înconjurată de mult verde, ascunsă între grădină şi o curte interioară foarte bine îngrijită. Când Domingo este liber de obligaţiile conjugale şi nu trebuie s-o ajute pe Idel să pregătească cina pentru oaspeţi, petrece mult timp aici. Marea sa pasiune e totuşi o alta şi stă parcată pe partea cealaltă a casei: un vechi Ford american de culoarea fisticului care nu mai merge de cine ştie câţi ani, dar pe care bătrânul Domingo îl îngrijeşte şi-l întreţine cu o atenţie demnă de o cauză mai bună. Autoturismul, chiar dacă e vechi şi ruginit, este pentru un cubanez o adevărată comoară, mai mult decât casa sau chiar nevasta.
După ce ne-am luat rămas bun de la Trinidad, trestia de zahăr, cabildi şi Marea Caraibilor, ne îndreptăm spre vestul insulei până ajungem la satul colonial Vinales, aflat în inima idilicei văi cu acelaşi nume. În jurul Vinalesului se cultivă tutunul cel mai apreciat din lume. Amprenta de unicitate a acestei văi sunt, în afara câmpurilor cu tutun, aşa-numitele „mogotes”, coline carstice acoperite de vegetaţie. Prezenţa curioşilor munţişori conferă locului o atmosferă exotică şi transformă valea într-un fel de Indochină în miniatură. Dacă în locul tutunului ar fi fost cultivat orez iar locuitorii ar fi avut ochi migdalaţi s-ar putea chiar confunda…
Din centrul satului pornesc în fiecare zi excursii organizate care duc turiştii la principalele zone de interes, la care de altfel se poate ajunge comod în câteva minute şi pe cont propriu cu taxiul sau, pentru cei mai îndrăzneţi, cu calul. „Mural de la Prehistoria” (Zidul Preistoriei) este, în ciuda numelui, realizat recent; comandat de Fidel Castro cu scopul de a ilustra evoluţia omului socialist, pictura ostentativă realizată pe stâncă e cu siguranţă de efect şi fără dubiu un mare kitsch. 
Palenque de los Cimarrones e un alt exemplu de mogotes transformat în atracţie turistică. La baza mogostes-ului se deschide o cavitate adâncă, azi restaurant, după care o reţea de mici galerii subterane şi caverne ascunse permit traversarea muntelui carstic dintr-o parte în alta. Primii descoperitori ai acestor refugii naturale au fost sclavii fugari numiţi „cimarrones”. Dar nu putem zăbovi mult aici fiindcă ne aşteaptă Cueva del Indio, o peşteră săpată de apele râului San Vicente. O vizităm în parte la picior, în parte dintr-o mică barcă cu motor. Barca urcă vreo câteva sute de metri cursul râului ca mai apoi să se oprească lângă o superbă ieşire secundară, un mic lac natural cufundat într-o vegetaţie luxuriantă. Cel mai bun lucru odată ajunşi la Vinales a fost să ne relaxăm şi să ne plimbăm. Să ne plimbăm de-a lungul străzii principale a localităţii unde de-o parte şi de alta străjuiesc case coloniale cu porticuri, astăzi transformate în cafenele, restaurante şi magazine de artizanat, să ne bucurăm mai apoi în împrejurimile Vinalesului pierzându-ne pe numeroasele străduţe care duc în câmp. Ţăranii, numiţi aici „guajiros”, nu prea cunosc limba engleză dar cu toate acestea sunt foarte primitori, prietenoşi şi locvaci. Un bătrân guajiro ne-a invitat în casa lui simplă unde trăieşte cu soţia şi cumnata; mai mult, ne-a arătat apoi, plin de legitimă mândrie, grădina amplă, un mic Eden înţesat cu pomi fructiferi. În vest a supravieţuit o Cubă rurală, ce răspândeşte în aer izul altor vremuri; ţăranii lucrează pământul roşu cu boii şi cu pluguri de lemn, puii scurmă în curţile mari, porcii şi bovinele se plimbă liniştite pe străzile mai lăturalnice. Capricioasa starletă pe nume Cuba a ştiut să-şi păstreze costumul cel mai frumos pentru ultimul act al spectacolului.
Parcul La Guira se găseşte la două ore cu automobilul de Vinales, şi se află pe ultimele contraforturi ale Sierrei del Rosario, catenă muntoasă care traversează o bună parte din Cuba la vest de Havana. Marea grădină, fostă proprietate şi mândrie a latifundiarului don Manuel Cortina, a fost abandonată în 1959, anul Revoluţiei, şi azi se află în condiţii deplorabile. Edificiul de piatră care se ridica în parc e redus la ruine, grădina englezească e neângrijită, micul lac de lângă pagoda chinezească în culori şterse de vreme e necurăţat de mult timp. Odată cu triumful revoluţiei socialiste, parcul a fost naţionalizat şi apoi uitat. Prea european, prea burghez ca să-şi poată găsi loc în Cuba lui Fidel Castro. Aşa cum s-a întâmplat în grădina secretă din romanul omonim al lui Frances Burnett, şi parcul La Guira, splendid şi îngrijit, a fost într-o zi nefastă închis şi abandonat. Puţini turişti ajung până aici şi acei puţini nu găsesc decât amintiri palide ale unei lumii care a fost odată, aceea a Cubei prerevoluţionare. Revoluţia, în ciuda atâtor epatante demonstraţii de forţă, s-a dovedit în fapt prea slabă ca să poată face faţă fantasmelor trecutului, ca să se confrunte cu acea realitate pe care a „învins-o” şi pe ale cărei urme voia să le şteargă cu totul. Şi totuşi o cultură, o naţiune care-şi renegă propriul trecut nu poate avea nici viitor. E un copac fără rădăcini. La intrarea în parc se desfăşoară pregătirile pentru sărbătoarea anuală a lucrătorilor în alimentaţie publică; se aranjează mesele în timp ce câţiva tineri, pe o scenă în aer liber, dansează pe melodiile formaţiei ABBA. În spatele lor vedem steaguri roşii cu imaginea nelipsită a lui Che Guevara, scrutând cutezător ţara pe care a ”schimbat-o”. În Cuba el a câştigat. A câştigat Revoluţia în Cuba! A fost oare cu adevărat o victorie? A fost oare glorie? A dat oare Revoluţia poporului cubanez libertatea şi odată cu libertatea o viaţă mai bună?
Dacă ar putea vorbi statuile de piatră din parcul La Guira, în mod miraculos rămase în picioare, ar mărturisi poate un alt adevăr.
Claudio BONAFINI
