Astăzi suntem în Joia Patimilor. Unii aleargă pentru împodobirea mesei, alţii, pentru curăţirea sufletului. De fiecare dată, în Săptămâna Patimilor am simţit nevoia de împăcare cu mine, dar şi cu cei din preajmă. Aud spunând: Suntem într-un timp sacru, haideţi să nu punem nici măcar cuvintele să coboare în ceaţă. Nu sunt teolog, nu stăpânesc în profunzime conceptele care explică mirarea de la Facerea Lumii. Dar vibrez, sincer, la Parabolele lui Iisus.
Am la îndemână o carte fundamentală, a lui Andrei Pleşu (dăruită de un preot de ţară), în care autorul face o splendidă lămurire a nedumeririi. Are titlul „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. Este o mare linişte sufletească să decupezi înţelesuri adânci din celebrele parabole. Ele spun întotdeauna mai mult decât spun şi de multe ori altceva decât par a spune.
Autorul ne sugerează că nu Iisus a inventat acest fel de a vorbi, dar El i-a dat o strălucire divină. Parabolele existau ca o pedagogie întâlnită în spaţiul iudaic. Mântuitorul va răspunde ucenicilor, cu înţelepciune, de ce practică vorbirea în parabole. Ne mai spune Pleşu că pentru a înţelege parabolele trebuie să te pui la punct cu atmosfera lumii în care s-au născut. De pildă, pentru a pricepe tâlcul din Parabola celor zece fecioare, neapărat trebuie să ai ştire cum era atunci o procesiune nupţială despre din ce era făcut şi cum funcţiona un opaiţ. Te vei întreba asupra cantităţii de ulei necesară pentru a întreţine flacăra, ori cât ulei era în Palestina. Şi multe altele.
Aşa, miezul parabolei devine sursă pentru istorici. Alte parabole dătătoare de înţelepciune se referă la talanţi, la nunta fiului de împărat, la prietenul de la miezul nopţii, casa zidită pe stâncă, turnul şi împăratul la război. Ori Cina cea Mare, la care Mântuitorul a instituit taina sfintei euharistii (care se întâmplă astăzi). Cum s-au întâmplat şi alte stări de răscruce din viaţa Mântuitorului. Cum ar fi spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie.
Firesc, trebuie să ne întrebăm cu ce ne putem mângâia astăzi din marile înţelesuri care au străbătut veacurile. Am citit undeva că intrarea lui Iisus în Ierusalim e zadarnică dacă El nu intră în cetatea lăuntrică a fiecăruia dintre noi, şi dacă acolo nu e primit. Observ că în lumea în care ne este dat să trăim la nivelul puterilor şi al marilor interese, nu se mai ţine seama de duhul sărbătorilor. Mai actuală mi se pare Parabola vameşului şi a fariseului, pe de o parte, iar pe de altă parte Parabola copiilor din pieţe. Adică în Săptămâna Patimilor ar fi trebuit să se instituie o linişte lumească. Din păcate, în preajma noastră nu pacea şi dreptatea şi-au aflat locul, ci ura, frica, minciuna şi prefecătoria.
Într-o lume civilizată, a mileniului trei, m-aş fi aşteptat să fie declarată o pace pascală, de la Moscova la Washington, de la Bruxelles, Damasc, Teheran, până la Ankara. Apropo, turcii fac referendum de Paştele creştinilor. Cine a ţinut seama de soarta zecilor de victime din exploziile declanşate de Florii. Săptămâna trecută, în Siria a avut loc un raid mortal, soldat cu moartea chimică a zeci de copii şi femei. Aici şi-ar fi găsit locul Parabola copiilor din piaţă.
Cea mai fierbinte, în aceste zile, este ecuaţia siriană. Care a devenit extrem de complicată. America a lovit cu rachete. Putin refuză să-l primească pe Secretarul de Stat american. Europa este cuprinsă de frica escaladării conflictului. Marile puteri sunt suficient de pasive la violenţă. În schimb, vorbesc despre pacifism şi formulează regrete despre ce s-a întâmplat în Irak şi Libia. Greu de imaginat sărbători liniştite. Aici se potriveşte de minune Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei. Când omul care a sădit via şi-a trimis slujitorii să ia rodul de la lucrători, aceştia i-au bătut pe trimişii stăpânului. Ba, i-au ucis şi fiul, pentru a scăpa de moştenitor. Parabola viei ni se potriveşte cu haina ei esopică.
Fie ca în aceste zile dinaintea Învierii să ne apropiem mai mult de tâlcul Parabolelor lui Iisus. Vom constata că rimează cu înţelegerea lumii de astăzi.
Sărbători luminate!
