Rodica Dragomir, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, s-a apropiat de poezie înfiorată de mireasma cuvintelor. Poeta vădeşte un suflu admirabil şi o dispoziţie imagistică remarcabilă în poeme, de regulă restrânse, dar cu angajare reflexivă. Combustia lirică trădează, în bunul sens al cuvântului, o imaginaţie activă, un lirism muzical interior, o ardere discretă pentru flacăra poemului. Poeta şi-a conturat un univers rafinat, sprijinit de vitalitatea unei sensibilităţi cu o matură expresie afectivă.
Tăceri ascunse
Eram pregătită, fără să ştiu,
pentru o altfel de iubire.
Zorii se ascundeau, parcă voit,
lăsându-mă în noaptea prelungă.
Îmi ofereau în schimb
dumnezeiescul cântec de privighetoare
ce-mi vindeca veştejirea de sine şi,
ca o apă vie, îmi picura în suflet
dor de veşnicie.
Mă dezbrăcam de cuvintele moarte,
fructe necoapte, mirosind a pământ.
Cine culege-va rodu-mplinit,
rostuit în arderea mare?
Răbdare – tăcerile-ascunse
între cuvinte cer ascultare!
Cântecul lor e
cântec de privighetoare.
Ascult
Ascult cum zorii curg lichefiaţi …
Ne spălăm în lumina albicioasă
ce se lipeşte de trup.
Ne ghemuim în singurătate
ca într-o cuşcă de ceară.
Cuvintele ajung la noi ca un
strigăt cicatrizat al depărtărilor.
Pe stradă sufletele se lovesc
când trupurile curg străine.
E-o lume grăbită în juru-mi,
o lume ce-omoară rostirea.
Timpul începe să-ncapă în timp.
Tăcerea uitării ne vinde.
Timpul întoarcerii
Cei care mai au aripi
s-au ascuns.
Se tem să nu li se aprindă
în lumina ce va rupe baierele nopţii.
Pasărea zace pe ramură fără de aripi.
Cântecul ei, doar un ecou dureros
în cealaltă margine de lume.
În mine ruginesc întrebări nepuse.
Adâncuri sterpe zac în
ostenite gânduri.
Mă cufund în mâlul memoriei
ce-acoperă drumuri străbătute,
anotimpuri pierdute.
Ţin în mână o cumpănă
de piatră.
Cum mai pot măsura adevărul?
Doar sufletul caută încă
timpul întoarcerii.
