A fost ziua maghiarilor şi, pe lîngă retorica anti UDMR a europarlamentarului Laszlo Tokes, a avut loc un miting în Tîrgu Mureş, pentru autonomia secuilor, la care au participat cîteva mii de oameni. Pentru români, 15 martie nu a fost o zi fericită în istoria anului 1848, cînd maghiarii au început Revoluţia. Tot atunci, Parlamentul Ungariei a votat unirea cu Ardealul, ceea ce a trezit reacţia românilor lui Avram Iancu. Ce bine ar fi să învăţăm din istorie că naţiunile trebuie să conlucreze, nu să se războiască!
Vremea naţionalismului n-a trecut de tot, şi astăzi această ideologie versatilă este utilizată de toate partidele ca unealtă de coalizare rapidă a electoratului, mai ales atunci cînd partidul are un program şubred şi neavenit. Apariţia acceselor naţionaliste într-o democraţie normală e periculoasă, o dovedesc ţările occidentale, în Marea Britanie au dus la Brexit, Olanda a scăpat deloc uşor, Franţa urmează la examen, iar Germania îşi face griji. Naţionalismul generează intoleranţă şi se ajunge uşor la poziţii contradictorii.
Noi nu mai avem partide parlamentare naţionaliste, dar unele tare ale trecutului apropiat se văd. Democraţia colectivistă (sub Ceauşescu) ne-a distrus cultura de naţiune, iar după Revoluţia din 1989 partidul România Mare s-a manifestat exagerat, atrăgîndu-i pe nostalgicii comunismului. Nici partidele de azi nu scapă de uneltele naţionaliste (emoţiile, resentimentele), care sînt eficiente imediat. Conştiinţa maselor va fi deschisă de cuvinte care exaltă poporul prin pomenirea simbolurilor naţionale, ca soluţii contra alienării din democraţia capitalistă. Dar şi alte instituţii pot fi naţionaliste, cultele pot cădea în fundamentalism pe bază naţionalistă. Degenerarea în ideea că sîntem superiori duce la xenofobie şi alterarea convieţuirii.
Naţionalismul degradează, dar nu ne putem separa de cultura naţională din care facem parte, avem un patrimoniu istoric pe care l-am pierde dacă ne-am nega patriotismul. Oscilăm, nu putem să refuzăm total pluralismul de idei, multiculturalismul, internaţionalismul măsurat. Naţiunea ne constrînge ca entitate mitică, popor şlefuit de timp, pînă la omogenizare, sau cel puţin aşa tind unii să creadă, că avem o identitate naţională clar precizată. Poate fi şi un mit.
Naţionalismul are faze liberale, conservatoare, creştine, socialiste, acesta a creat naţiunile, la noi fiind evident acest fapt în 1918. Recent, Cehoslovacia şi Iugoslavia au fost rupte de fobiile naţionaliste. Sîrbii şi croaţii sînt slavi, au aceeaşi etnie, dar s-au separat violent în state-naţiuni diferite din cauza religiei, sîrbii fiind ortodocşi, iar croaţii, catolici. S-a creat în aceşti ani o masă critică bazată pe separatisme, care a izbucnit sub presiunea unor manipulări.
Spre menţinerea echilibrului, statul naţional caută să medieze pentru a reduce conflictele naţionaliste – probleme apar cînd nu sînt suficiente resurse. În perioadele de tranziţie, naţionalismul are rolul să-i ţină pe cetăţeni solidari, să stabilizeze situaţia. Statul naţional nu doar administrează teritoriul, ci ţine cont de toţi cetăţenii, menţine competiţia economică, face acte politice fără caracter naţionalist, nu lezează demnitatea etniilor. Omul se poate dezvolta liber într-o naţiune, dar politica naţionalistă face mereu ca naţiunea să aibă prioritate în faţa individului, neglijînd oamenii de dragul naţiunii.
Maghiarii majoritari din cele trei judeţe ardelene urmează mişcările pro autonomie deoarece politicienii de la Budapesta au agendă naţionalistă – de vreme ce viceprim-ministrul vorbea recent despre necesitatea autonomiei. Însă nu se va întîmpla vreodată ca ţările din jurul Ungariei să-şi cedeze teritoriile populate majoritar cu croaţi, slovaci, ucraineni, români… Competiţia dintre naţiuni se manifestă şi în acest fel juvenil, de neînţelegere a mersului istoriei!
