Nu pot, cu uşurinţă, să mă conformez întotdeauna rigorilor unui ziar de informaţie cu privire la spaţiul oferit textelor pe care le scriem. Dar încerc. Este şi motivul pentru care revin aici pe marginea şi cumva în continuarea articolului meu despre George Pop de Băseşti (vezi „Graiul Maramureşului” nr. 8189, de sîmbătă, 11 martie 2017, pag. 12). În care spuneam, de fapt, că e nevoie de bani pentru reabilitarea casei şi pentru organizarea muzeografică modernă a acelui spaţiu memorial.
Nu cu multe zile în urmă, vizita oficială a ministrului de externe Meleşcanu la Budapesta s-a încheiat cu un comunicat comun, ce oferă material pentru comentariile observatorilor. Sunt convins că discuţiile dintre cei doi miniştri nu încep de la Anonymus, notarul regelui Bela, şi nici de la a sa Gesta Hungarorum de acum aproape 800 de ani. Care, despre românii din Transilvania aduce, în spiritul dreptăţii, mărturii care nu pot fi decât ale unui român. Ceea ce i-a făcut pe mulţi să se întrebe dacă celebrul cronicar nu a fost român. Anonymus, unul şi acelaşi cu Stefanus Vancsa, primul cardinal-primat al Ungariei (1253-1270), e încă o ipoteză. Dar că acest Vancsa, născut în Onceştii Maramureşului, a fost unul şi acelaşi cu primul cardinal al Ungariei e o certitudine consemnată de enciclopedii şi sinteze istorice. E un act de mare frumuseţe istorică, ce ar trebui să ne apropie, cum sunt atâtea rămase în cărţi.
Acestea sunt fapte care rămân în seama istoricilor. Acum e vremea altor istorii. Scriind despre George Pop de Băseşti, aş vrea să nu ocolesc, cum n-am ocolit nici acum aproape 20 de ani, în sala arhiplină a căminului cultural din Băseşti, raza de speranţă pe care istoria de demult o aruncă asupra prezentului. Mi s-a părut că am fost ascultat cu atenţie în duminica aceea din 1999, vorbind despre Badea George şi dramaticele sale confruntări cu istoria. Niciodată nu-i prea uşor să-mi amintesc, noroc că mi-am însemnat undeva ce-am spus atunci. Iată: … Ce bine că suntem, prin exemplul vieţii marelui dumneavoastră consătean, în stare să ne desprindem de acel trecut şi să lăsăm la o parte asprele aduceri aminte şi memoria aceea biciuită de amintiri grele şi de umilinţe. El, care a ridicat glasul în apărarea neamului său şi i-a înfruntat de atâtea ori pe grofii trufaşi şi pe slugile lor… Să lăsăm la o parte asprele aduceri aminte şi să ridicăm capul sus, cu demnitatea regăsită în lumea cea nouă şi în Europa cea nouă, în care ungur şi român, român şi ungur putem merge alături. Să învăţăm unul de la celălalt ce avem de învăţat, ce credem noi că avem de învăţat – ordinea, perseverenţa şi mandria bine justificată. Nimeni nu are şi nu va avea nevoie în frumoasa ori în blestemata Europă de mâine de râca noastră istorică cu vecinii… Vremea grofilor a trecut… Poate abia acum Badea George, cum îi spuneau mulţimile, cel pe care-l aşteptăm să vină să ne ţină de urât într-o istorie care stă să se prăvălească peste noi, sau poate că numai ni se pare nouă că stă să se prăvale, căci de fapt ea se aşază şi se reaşează pe gustul şi pe mâna noastră la acest sfârşit şi început de mileniu…
Ce am spus eu atunci era sub impresia unor înţelegeri bilaterale care s-au dovedit a fi fost prea optimiste. Fiindcă mai rămân acum destule îndoieli. Şi nu din cauza noastră. În marginea tratatelor, au mereu de comentat cîte ceva, ca să nu mai vorbim că împotriva Tratatului de la Trianon se ridică tot timpul, şi nu doar nişte tineri zănateci. Astfel că, spun comentatorii, recenta vizită a ministrului român de externe a însemnat şi că trebuie să le spunem vecinilor noştri ce vrem şi să aflăm ce vor ei. Cu convingerea că “vecinătatea nu poartă în sine niciun pericol“. E doar “Transilvania, starea noastră de veghe“.
Vorbind şi scriind aşadar despre George Pop de Băseşti, mă gândesc acum că, mai mult decât destinul unei case – fie şi aceea de la Băseşti, a preşedintelui Adunării Naţionale de Unire de la Alba Iulia din 1918 –, evenimentul acela rămâne în sufletele şi conştiinţele noastre drept un eveniment epocal.
Ion Igna
