NICOLAE BREBAN
(n. 1 februarie 1934, în Baia Mare)
• Membru corespondent al Academiei Române – 24 octombrie 1997, iar titular – 14 ianuarie 2009
Născut în Baia Mare într-o renumită familie greco-catolică, Nicolae Breban amintea într-un interviu din iulie 2014 că bunicul său, Alexandru, a făcut „13 copii cu o singură femeie”, iar „tatăl meu, Vasile Breban, era cel mai mic”. Mai spunea că „eu vin din 10 generaţii de popi ardeleni greco-catolici”. Mama lui, Constanţa, născută Böhmler, provenea dintr-o familie de comercianţi germani, emigraţi din Alsacia-Lorena.
1. Dorinţa de afirmare
Şcoala primară şi Liceul „Coriolan Brediceanu” le-a făcut la Lugoj, fiind bacalaureat în 1952. Din cauză că era fiu de preot greco-catolic, avînd, deci, o „origine socială nesănătoasă”, a fost exmatriculat din toate şcolile. Din aceleaşi motive, nu şi-a putut termina studiile de filozofie şi filologie, întrerupte în 1957.
La 17 ani era funcţionar la Oradea, la 18 strungar la Uzinele „23 August” Bucureşti, la 21 şofer la garajul Ministerului de Finanţe.
„Animat de o dorinţă de afirmare ieşită din comun, tînărul nu se dă bătut – scrie criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu în Istoria literaturii române contemporane 1941-2000 (Editura Maşina de scris, 2005, p. 532-533). El se instruieşte de unul singur, citind literatură şi filozofie. Dar împrejurarea îl marchează: chiar dacă într-un tîrziu va urma şi cursurile unei facultăţi (Filologia), va rămîne pentru totdeauna, structural, un autodidact”.
Nicolae Breban a debutat la 31 de ani, în forţă, cu „un roman masiv – Francesca, pentru care a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România, distins şi cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Romanele sale – În absenţa stăpînilor (1966), Animale bolnave (1968), Îngerul de gips (1973), Bunavestire (1977) – pe care acad. Nicolae Manolescu îl consideră „capodopera, pînă astăzi, unică a scriitorului”, Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pîndă şi seducţie (1991), trilogia Amfitrion (1994), Ziua şi noaptea (1998), Voinţa de putere (2001), Puterea nevăzută (2004), Orfeu, nuvele (2008) au fost viu discutate de critică, aducîndu-i notorietate.
2. „Ar fi putut fi cel mai original romancier”
În Istoria critică a literaturii române (Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 1121-1133), acad. Nicolae Manolescu remarcă însă faptul că Nicolae Breban ar fi putut fi „cel mai original şi puternic romancier postbelic, ar fi putut fi un mare scriitor dacă nu i-ar fi lipsit un anumit discernămînt”.
Cu toate aceste „răutăţi” critice, romanele lui Breban au apărut în mai multe ediţii, unele fiind traduse în limbile franceză, germană, italiană, rusă, bulgară, maghiară, suedeză.
Breban a scris eseuri, piese de teatru, „onorabile” portrete literare şi polemici, scenarii de film, două volume de memorii – Sensul vieţii (2003-2004).
„Eu refuz şi ideea de realitate. Mulţi eroi de-ai mei din cărţi se îndoiesc dacă realitatea asta există” – se mărturisea acad. Nicolae Breban în interviul acordat în iulie 2014 lui Laurenţiu Ungureanu. Eu sînt un idealist ca formaţie şi credinţă. Scuza mea de a scrie atîtea cărţi este că eu propun o altă realitate. Pentru mine realitatea este Balzac. Ce a făcut Balzac în cele 60-70 de romane? A construit. Romanul e o construcţie, nu e o povestire, nu e o nuvelă… M-am dus la Mare şi în trei luni am scris un roman de 600 de pagini, o capodoperă, Îngerul de ghips, o splendoare, n-a înţeles-o nimeni”.
3. Funcţii şi demisii
Prin publicarea altor romane, premiate de USR şi de Academia Română, Nicolae Breban „şi-a consolidat poziţia”. În 1968 a fost numit redactor-şef adjunct, iar în 1970 redactor-şef al României literare. În aceeaşi perioadă devine membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În 1971 îşi dă însă demisia din funcţie ca semn de protest faţă de „tezele din iulie” ale lui Nicolae Ceauşescu referitoare la „noua revoluţie culturală” de tip maoist-kimirsenist.
„Doi inşi în România au fost în contra lui Ceauşescu în ’71 la revoluţia culturală, doi oameni au zis NU: Iliescu şi Breban. Din al 4-lea om în stat, Iliescu a ajuns al 80-lea, aruncat ca secretar cu ideologia la Timişoara, iar eu am fost dat afară, scos din partid şi din CC. M-am bucurat: «Hai sictir!»”. A rămas însă membru al USR.
Întrebat cum putea pleca la Paris şi de ce se întorcea sub ceauşism, Nicolae Breban i-a răspuns lui L. Ungureanu: „Pentru că eram celebru. Mult mai celebru ca azi. Vezi alea 15 volume Larousse? Nicolae Breban e acolo. Scos din manuale şcolare, din biblioteci, dar acolo”.
După evenimentele din decembrie 1989, preia directoratul revistei Contemporanul – ideea europeană (din 1990). Ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. În 2000 a fost distins cu Premiul „Opera Omnia” al USR.
Este Cetăţean de Onoare al municipiului Baia Mare (2006) şi primul Cetăţean de Onoare al comunei Cicîrlău (1996).
4. Din mărturisirile academicianului
• Mie mi-ar fi plăcut să trăiesc cînd trăiau Lucian Blaga şi Basil Munteanu la Cluj, cînd trăiau G. Călinescu şi Tudor Vianu la Bucureşti. Erau spirite formidabile. Nu se acceptau doctorate decît în cazul în care conducătorul de doctorat avea, la rîndul lui, un doctorat în Occident. La noi sînt sute de doctori care abia ştiu să scrie două fraze”.
• Românii sînt deştepţi, nu inteligenţi. Deştepţii nu înţeleg nimic, ei repetă ce au înţeles alţii. Kepler sau Newton, ăia sînt inteligenţi, pentru că încearcă să înţeleagă ce văd, nu repetă ce au văzut prin cărţi.
• Într-un argumentat excurs al „hybrisului” (termen grecesc), acad. Breban spunea că acesta se manifestă ca o „boală a politicii actuale de vîrf”, constînd într-o „supraevaluare şi un preaplin de sine”, o „paranoia puterii”, o „exuberanţă fără margini a unor grupuri de cetăţeni inflamaţi pozitiv faţă de un salvator”, o „adulaţie totală faţă de şef, de «tătuc», amplificate dincolo de normalitate”. Sînt reflecţii extrem de actuale prin „expunerile” în sfera politicilor „prezidenţiale”, iohanniste, dar şi partinice-dragneziste, turcaniste, nicuşordăniste, tăriceniste, băsiste et Comp. din aşa-zisa clasă politică bolnavă de paranoia puterii şi o opoziţie distructivă, „curat”-murdară, învrăjbită, desţărănită şi canceriformă.
