Am crezut că în democraţie serviciile de informaţii vor avea un rol mai mic pentru societate, că ofiţerii îşi vor vedea de treburile lor legate de siguranţa naţională şi ne vor lăsa pe noi să muncim, iar din taxele şi impozitele pe care le plătim la buget să aibă şi ei salarii. Dar se vede că lumea devine tot mai complicată şi ţara nu reuşeşte să se menţină în echilibru fără ajutorul acestor cavaleri ai luminii numiţi ofiţeri de securitate. Trei probleme apar şi trebuie îndreptate din mers, ceea ce statul democratic are obligaţia să facă mai repede.
Prima ar fi demilitarizarea serviciilor de informaţii, aşa cum s-a întîmplat cu poliţia, scopul fiind ca societatea să poată institui un control eficient asupra acestor instituţii de servicii publice, prin însăşi natura lor discrete, cu activitate în clandestinitate. Însă constatăm că şi demilitarizarea poliţiei a fost făcută doar pe jumătate, deoarece se păstrează ierarhia şi poliţiştii sînt în continuare numiţi, nu aleşi de comunitate. Demilitarizarea ar duce la scăderea eficienţei, dar cetăţenii care plătesc impozite ar avea un cuvînt de spus, ceea ce i-ar linişti că banii lor nu se întorc împotriva lor! Se spune că ofiţerii noştri de securitate sînt foarte buni, ceea ce arată că sistemul de selecţie şi pregătire este foarte versat, dar şi că cei mai buni fii ai noştri sînt puşi să execute ordinele fără să comenteze. De astfel de ofiţeri „fără mamă şi fără tată”, fanatici în a executa ordinele superiorilor, cu riscul să-şi calce pe onoarea de om, nu avem nevoie. De aceea trebuie făcută demilitarizarea serviciilor.
A doua cale de urmat ar fi delimitarea mai clară a puterilor în stat. La această oră, Serviciul Român de Informaţii (care culege informaţii exclusiv din ţară) se află sub controlul Parlamentului şi sub coordonarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării – doar teoretic, deoarece sistemul militarizat tinde să-şi obţină independenţa şi să decidă singur ce contrainformaţii are de colectat. Scăparea de sub cenzura poporului ar fi gravă, arătînd că lipsa controlului duce la încălcarea sistematică a legilor. Nu putem avea încredere în nimeni, nu putem da credit nimănui, decît dacă respectă Constituţia şi suveranitatea poporului. Serviciile fără stăpîn civil deraiază ca trenul fără de cale ferată.
A treia cale de reglementare ar fi conceperea unui statut special al lucrătorilor din domeniul informaţiilor, cod de disciplină şi onoare, dar mai ales a unui sistem de feedback. Din start, aceste servicii n-au voie să facă cercetări penale, ci doar să informeze organele de cercetare penală despre posibilele fapte penale. Aici transparenţa este obturată, aşa opera şi Securitatea dejistă şi ceauşistă. Serviciile se pot ocupa de informaţiile interne, contrainformaţiile economice, contraspionaj, contrainformaţiile militare, de securitate. Conducerea serviciilor de informaţii (avem cinci) trebuie să dea raportul nu doar unui om, preşedintelui, ci în aceeaşi măsură trebuie să se supună controlului Parlamentului şi Guvernului. Apare acea gelozie instituţională, serviciile fiind „fiii” iubiţi şi preferaţi de politicieni, datorită faptului că deţin secrete private, bune pentru şantaj.
Serviciile nu doar culeg informaţii (de regulă, prin mijloace de interceptare a comunicaţiilor – hackerii lumii fac cam acelaşi lucru), ci au şi obligaţia să le verifice, deoarece în joc se află siguranţa naţională, siguranţa liderilor şi secretul de stat, noţiuni grave, care ne sperie cînd le pronunţăm, sub care pot fi abuzuri contra drepturilor persoanei.
Sîntem tentaţi să vedem duşmani peste tot şi se pare că ei există, însă nu îi putem elimina, ci singura cale de a ne feri de răutăţile lor este să-i ocolim. Şi ţara are duşmani, trădători, vînduţi precum Iuda, dar aceştia îşi spun revendicările politice, sociale, administrative, teritoriale pe faţă. Serviciile secrete au un rol important, să ne apere, dar niciodată nu ne vor putea apăra de noi înşine!
