Demnitatea condiţiei umane sau vârstele patriarhului

“Zi după zi să fii ca tine!/ Nu fi azi unul, altu-apoi şi altul peste-un an sau doi/
Ceea ce eşti, să fii din plin/ Nu doar puţin câte puţin”
Henrik Ibsen

Cuvintele pe care le scriu astăzi sunt stăpânite, deopotrivă, de sentimentul bucuriei pricinuite de oricare clipă de răscruce în succesiunea rânduitoare a vârstelor omului, dar şi de sentimentul neputinţei cuvintelor de a exprima şi de a se exprima atunci când înapoia jubilaţiei vizibile se ascunde o puternică majestate cu o bogată încărcătură de simboluri şi semnificaţii care ţin de istorie şi de ziditorii acesteia la un moment dat al istoriei însăşi.

Astăzi, într-o demnă şi strălucitoare însingurare lăuntrică, dar privind cu aceeaşi luciditate către Agora, omul, demnitarul, militarul-dascăl şi neostenitul peregrin printre cărţi, care este generalul-colonel (r.) Iulian N. Vlad împlineşte venerabila vârstă de 86 de ani.
Într-o eră în care, aşa cum scria Dostoievski, numai ticăloşilor le este uşor să folosească delaţiunea pentru mistificarea adevărului, este atât de amar şi deprimant să vezi în taina sufletului tău cum dreptatea şi adevărul sunt pălmuite şi să nu poţi face altceva decât să iubeşti acest adevăr şi să îngenunchezi în faţa lui cu încă mai multă veneraţie şi convingere.
Prin voia vieţii şi a meandrelor profesionale, ca orientalist şi slujitor al cuvântului scris, am avut privilegiul de a-l cunoaşte, a-l îndrăgi şi a-l preţui pe acest patriarh al istoriei noastre contemporane, de la care am învăţat un lucru de căpetenie care avea să-mi călăuzescă gândirea, simţirea şi paşii pe oricare faţă a acestui pământ ale cărui poteci le-am călcat cu tălpile şi peste care mi-am ridicat aripile, anume acela al datoriei morale, antropologice pe care o avem de a ne ridica fără încetare privirile către cer, dar având picioarele bine înfipte în pământul ţării.
Domnul ministru Iulian N. Vlad întruchipează, din această perspectivă, un arhetip viu al celui care, la o cumpănă de istorie a acestui pământ şi a acestui popor aşezat la răscurce de vânturi, şi-a asumat demnitatea ca stare existenţială a condiţiei umane, gândind istoria factuală ca pe o premiză creatoare sau distructivă a viitorului şi plasându-şi propria existenţă şi propriul rol în istorie de partea ziditoare a zilei de mâine. Oricât de consistentă ar fi pulberea pe care trecerea anilor şi uitarea oamenilor, nu de puţine ori şi din nefericire, o aşterne cu acribie peste pletele lui Cronos, Adevărul rămâne, atât de aproape şi de imediat, încât aproape că nici nu mai trebuie căutat, fiind suficient să deschidem ochii pentru a-l privi şi a-i înţelege perenitatea. Este un truism moştenit de la viaţa atâtor şi atâtor generaţii, acela că a privi adevărul în ochi înseamnă a descoperi, în acelaşi timp, şi imperativul justiţiei.
Iar unul dintre marile şi cutremurătoarele adevăruri care îl privesc pe generalul Iulian N. Vlad este acela că, într-un moment crucial precum cel al anilor ’90, acest mare om de stat a avut în mâinile sale destinele însele ale neamului şi pământului românesc. Dacă atunci, în Decembrie, Iulian N. Vlad ar fi întors spatele propriei demnităţi şi profundei iubiri de ţară, care l-a condus şi îl călăuzeşte şi acum, la vârsta înţelepciunii înnobilată de senectute, dacă atunci ar fi “slobozit câinii războiului”, această Românie pe care o privim, din păcate, prin lentile străine nu ar mai fi existat. Înclusiv cât priveşte neatârnarea, coeziunea şi unitatea socială, statală şi teritorială.
Prea pe fugă ne privim pe noi înşine şi cu şi mai multă grabă ne privim marii bărbaţi graţie cărora continuăm să fim în istorie, putând să sperăm şi să mai avem un sistem de referenţiale valorice. Iar generalul Vlad este unul din foarte rarii bărbaţi căruia îi datorăm dacă nu mulţumire – căci aceasta se găseşte din ce în ce mai puţin în relaţiile noastre interumane – atunci cel puţin respect şi condescendenţă pentru demnitatea, iubirea de ţară şi luciditatea cu care generalul şi ministrul Iulian N. Vlad a abordat încercările istoriei, opunându-se, cu preţul libertăţii, unei istorii care ar fi putut să ne fie vrăjmaşă.
În această zi de aniversare a naşterii, cei care îl cunosc, îl preţuiesc şi îl percep pe sărbătorit ca pe un stâlp de temelie al libertăţii noastre de azi, sunt chemaţi să ridice un pocal cu ambrozie, dorindu-i ceea ce Domnia Sa însuşi ar spune pentru ţara şi neamul său: Vivat, Crescat, Floreat! La mulţi ani, întru pace trupească şi sufletească, Venerabile Patriarh!
Ambasador, prof. Dumitru CHICAN