(Adevăruri despre Holocaust)
La 27 ianuarie 1945, Armata Sovietică a eliberat deţinuţii evrei, ţigani, polonezi, ruşi etc. care din 1942 – urmare a „soluţiei finale” dispusă de regimul hitlerist – erau deportaţi în lagărele morţii şi exterminării de la Auschwitz-Birkenau din Polonia. Ziua a fost proclamată de ONU ca zi pentru Comemorarea Internaţională a Memoriei Victimelor Holocaustului – circa 6 milioane (după unele surse 4) de evrei ucişi între 1942 şi 1945 de nazişti.
Din 1970 Muzeul Holocaustului de la Auschwitz a fost declarat ca patrimoniu al UNESCO. Numărul total al celor exterminaţi la Auschwitz-Birkenau a fost estimat între 1,1-1,5 milioane de deportaţi, din care 90% erau evrei, 19.000 ţigani, 83.000 polonezi, ruşi şi alţi slavi (Enciclopedia concisă britanică, Editura Litera, p. 176).
În Istoria evreilor din România, Teşu Solomovici afirma că „nenorocul evreilor din Transilvania de Nord – peste 150.000 – a fost anexarea acestei regiuni la Ungaria”, prin Diktatul de la Viena din august 1940.
În numărul acestor evrei se regăsesc şi cei peste 39.680 evrei trăitori în Maramureş. Care au căzut victime exterminării la Auschwitz-Birkenau şi în alte lagăre naziste. După 1945 s-au reîntors la casele lor cca 3.000, mulţi emigrînd apoi în Israel, SUA, Canada etc., încît în Maramureş existau în 2015 circa 43 de evrei, din care în Sighet 11 şi în Baia Mare 32, faţă de anul 2001, cînd erau 80 de evrei. Gîndind la trecut, la potenţialul de civilizaţie, editorialistul Graiului Maramureşului (21.04.2015) spunea că „avem nevoie de evrei”.
Comemorarea memoriei victimelor holocaustului este, fireşte, un optim prilej de a aduce în atenţia generaţiei de astăzi asemenea abominabile fapte, de ucidere în masă a unei naţii, parte a „poporului ales” din Pămîntul Făgăduinţei, ca şi a altor etnii de către hitlerişti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, spre a nu se repeta în istorie.
În unele cărţi editate după 1990, scrise de autori evrei, români, unguri etc. se fac trimiteri şi la „holocaustul din România”. Chiar şi laureatul Premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel – născut la Sighet în 1928, decedat la New York în 2016, a cărui casă a fost transformată în Muzeul civilizaţiei evreieşti din Maramureş – a strigat în Parlamentul de la Bucureşti că „România a ucis, a ucis, a ucis!”, stîrnind indignarea celor care ştiu că NU ROMÂNIA, ci unii reprezentanţi ai regimului antonescian, „echipe” legionare sau militari români şi germani au săvîrşit pogromuri la Bucureşti, Iaşi, în Transnistria.
În cartea România în al Doilea Război Mondial (Editura ALL, 1999), acad. Dinu C. Giurescu scrie că mareşalul Ion Antonescu şi o parte a ofiţerimii şi oştirii române n-au uitat gesturile de dispreţ, de ostilitate a unor evrei comunişti la retragerea din Basarabia şi Bucovina de Nord în iunie 1940, „evrei roşii” care le-au smuls epoleţii, au ucis ostaşi, au doborît drapelul tricolor de pe sediile oficiale, i-au dat foc, au comis şi alte fapte mîrşave greu de uitat. De aici şi o tentă de răzbunare. Care, din păcate, s-a revărsat şi asupra comunităţii onorabile şi oneste de evrei, care a trăit în bună înţelegere cu românii.
Desigur, între 1941 şi 1944, evreii au fost supuşi unor discriminări, confiscări, munci forţate. „Esenţial este – scrie acad. D.C. Giurescu – că 292.149 de evrei au rămas în viaţă în România pînă în august 1944 prin decizia mareşalului Antonescu, indiferent de motivaţiile ei, de a nu pune în aplicare „soluţia finală” cerută de autorităţile naziste” (p. 146).
Potrivit unor calcule ale reputatului istoric, „autorităţile române şi româno-germane poartă răspunderea pentru 123.710 victime din rîndul evreilor” (p. 151). Chiar regele Mihai, care nu-l iubea pe mareşal, mărturiseşte că „Antonescu a înţeles şi pot afirma că NICIUN EVREU DIN ROMÂNIA nu a fost predat naziştilor pentru a fi trimis în lagărele de concentrare din Germania sau de exterminare din Polonia. NICIUNUL!”
Din nefericire, există şi istorici evrei care exagerează statisticile cu „holocaustul” din România. Într-o vizită făcută de Patriarhul ortodox al României, PFS Teoctist la locurile sfinte de la Ierusalim, invitat să viziteze şi Muzeul Holocaustului, a văzut o placă pe care România apare cu 400.000 de evrei ucişi. Cifra este înscrisă şi la Muzeul din SUA, ca şi la Templul Coral din Bucureşti. Aceasta a fost gonflată – se afirmă în unele cărţi şi studii – de către fostul rabin Moses Rosen şi chiar de unii istorici pătimaşi! La uimirea Patriarhului, custodele muzeului ar fi motivat că în cei 400.000 sînt incluşi şi evreii trimişi în lagăre de „echipele morţii” adunaţi din Transilvania de Nord ocupată de horthyşti (1940-1944). De ce sînt învinuiţi românii de atrocităţile şi crimele săvîrşite de maghiari? Este un fals grosolan, care jigneşte România, poporul român!
Şerban Alexianu, în cartea Gheorghe Alexianu. Transnistria un capitol din istoria omeniei româneşti (Editura Vremea, 2007), scrie că „nicăieri în Ungaria de astăzi nu s-a găsit un Wiesel sau un Ioanid care să acuze cu atîta vehemenţă crimele şi holocaustul autorităţilor ungare”, considerînd că „a acuza direct România de holocaust constituie o aberaţie şi o nedreptate mult prea mare” (p. 16). „La Auschwitz, unde se înalţă printr-o nu prea onorabilă prezenţă steagurile tuturor ţărilor ce au predat evreii spre exterminare, STEAGUL ROMÂNIEI LIPSEŞTE” (p. 175).
Prin cei circa 300.000 de evrei rămaşi în viaţă în România după război, comunitatea evreiască reprezenta „cea mai mare vatră spirituală şi religioasă din Europa!” (p. 177). Istoricul Nicolae Miner Grümberg apreciază că „România este un caz unic” în privinţa neaplicării „soluţiei finale”.
Acum, cînd se marchează 62 de ani de la eliberarea Auschwitz-ului şi de Ziua Internaţională a Comemorării Memoriei Victimelor Holocaustului, se cuvine să amintim aceste fapte omeneşti româneşti. Şi să nu se uite că şi în Maramureş au existat situaţii la Budeşti, Bîrsana, Poienile de Sub Munte, Săpînţa etc., unde au fost salvaţi de la trimiterea la Auschwitz peste 100 de evrei. Iar dr. Mihai Marina, fost prefect de Maramureş, numit consul general al României în Oradea ocupată de horthyşti, cu adjuncţii lui, au refugiat în România, prin Vama Cucului, sute de evrei aflaţi în situaţia de a fi ghetoizaţi de unguri şi trimişi în lagărele morţii. Statul Israel i-a recunoscut meritele, înscriindu-l pe dr. Mihai Marina în cartea de aur a „Drepţilor între popoare”.
