Regimul democratic de guvernare nu se dovedeşte ieftin şi rapid (regimul autoritar este mai eficient). Pentru a lua o decizie în acord cu majoritatea, se cheltuie timp îndelungat şi multă energie. Democraţiile sînt adesea tentate să ardă etapele de consultare publică, să grăbească luarea hotărîrilor, să-şi impună voinţa de putere. În această situaţie ne găsim azi, lupta politică între partide şi instituţii de stat creează nesiguranţă socială. Societatea românească trebuie să stopeze manifestaţiile de stradă şi să revină la dialog, iar cei aflaţi în conflict să-şi amintească motivul!
Tinerii protestatari sînt fiii noştri, i-am crescut în această cultură a nemulţumirii. Educaţia pe care au primit-o de la părinţi şi de la sistemul de învăţămînt se bazează pe contradicţie şi violenţă, în diferitele lor forme. Nici noi nu am fost educaţi mai bine, profesorii din epoca roşie ne predau lecţii că nu există Dumnezeu, iar acasă părinţii şi bunicii ne spuneau că Dumnezeu există. În sufletul nostru, se năşteau gînduri adverse, pe care nu le puteam depăşi – revoluţia a dat expresie acestor contrarii. Acum se întîmplă la fel, se contrazic profesorii de ştiinţe idealiste cu cei de ştiinţe realiste. Tinerii se află într-o situaţie nu cu mult diferită, comună fiind atitudinea oscilantă transmisă de educatori. Copiii sînt obligaţi să ţină mîinile la spate şi să asculte ce li se spune. Îi forţăm să se conformeze, să stea smirnă, să nu comenteze, să fie cuminţi. Asta le cerem, fără să ne întrebăm cît de coerenţi sîntem de la un educator la altul, de la un părinte la altul. În familie, părinţii îşi impun punctul de vedere asupra copiilor, iar cînd aceştia devin adulţi, aşa vor şti şi ei, că este normal să-şi impună punctul de vedere. Să nu ne mirăm că tinerii de azi, mobilizaţi prin căi ascunse, protestează în stradă, de trei săptămîni, fără oprire. Nu au obişnuinţa dialogului, se simt bine în monolog. Cei abuzaţi devin abuzatori, fără să ţină cont de ceilalţi, şi foaia se întoarce de la o generaţie la alta.
Educaţia transparenţei ne lipseşte, dialogul între indivizi, instituţii, partide nu devine o practică. Preferăm să comunicăm autist, prin sesizări şi reclamaţii, prin mitinguri cu pancarte. Biunivocul s-a pierdut atît în societate cît şi în politică. Cu toate că sînt actori ai democraţiei, partidele politice au practici nedemocratice, bazîndu-se pe carisma liderilor, nu pe opiniile membrilor.
În învăţămînt, presiunea sistemului a degenerat, ducînd la scăderea exigenţei şi a calităţii, aşa că toţi primesc o diplomă, chiar dacă nu are acoperire în cunoştinţe şi deprinderi (greşelile de educaţie duc la carenţe în calificarea forţei de muncă). Şcolile au fost renovate, salariile profesorilor au crescut, însă nu este suficient, mai trebuie ca sistemul de învăţămînt să fie condus. Cadrele didactice sînt acuzate de lipsă de exigenţă, dar mai grav este că sistemul nu-i unul al dialogului, ci al impunerii. Profesorii nu găsesc calea de corijare, preferă abuzul. De la violenţă verbală se ajunge la agresiune fizică, iar sistemul nu intervine, directorii de şcoli sînt absenţi, preferă să acopere deficienţele…
Educaţia aceasta a ascultării forţate îi împinge pe tineri la revoltă, ies în stradă şi ne mirăm de ce o fac, de ce încearcă să-şi impună cu tărie punctul de vedere, prin soluţia discreţionară, nu a argumentului. Virtuţile democraţiei le par necunoscute, deoarece aşa i-am educat, prin forţă, nu prin convingere. Să-i ascultăm pe tineri şi să ne asculte şi ei pe noi – asta dorim.
