Problema restituirii integrale a Tezaurului de aur, trimis în 1916 la Moscova, în condiţiile ocupaţiei germane a Bucureştilor, a fost şi a rămas o chestiune de larg interes românesc. Istoria acestuia a constituit obiectul multor lucrări editoriale, amintind doar cartea “Tezaurul român de la Moscova” a lui Mihail Gr. Romaşcanu din 1934, un volum valoros de documente despre Tezaur publicat în 1933, apărut la Editura Augusta din Timişoara şi lucrarea de referinţă “Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova”, cu un cuvînt-înainte de prof. univ. dr. acad. Mugur Isărescu, o ediţie de Cristian Păunescu şi Marian Ştefan din 1999.
1. Lenin a recunoscut existenţa tezaurului
În 1918, după unirea Basarabiei la regatul român, Guvernul sovietic a rupt relaţiile diplomatice cu România. Dar Vladimir Lenin însuşi afirmă într-o telegramă din 17.02.1918 că „bogatele valori aparţinînd guvernului român trebuie PĂSTRATE CU CEA MAI MARE GRIJĂ spre a fi PREDATE, în bună stare, poporului român, după doborîrea contrarevoluţiei române”!
În 1919, la Conferinţa păcii de la Paris, la iniţiativa României, a prim-ministrului Ionel Brătianu, s-a luat decizia ca „Guvernul rus să restituie guvernului român valorile depozitate la Moscova”.
În 1934 s-au restabilit relaţiile diplomatice între România şi URSS. Şi astfel, în pofida unor probleme litigioase, Guvernul sovietic a restituit României 1.443 lăzi cu arhiva de stat, însă fără vreo piesă din tezaurul de aur!
2. Restituirile din 1956 – un merit al liderilor comunişti români
Este un merit al liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej care, după moartea lui Stalin (1953), l-a provocat la o discuţie în 1955 pe Hruşciov, noul ocupant al Kremlinului, care a acuzat „cultul personalităţii lui Stalin, reuşind să-l determine pe noul lider sovietic pentru lichidarea sovromurilor, retragerea trupelor de ocupaţie etc. Dej i-a cerut lui Hruşciov să restituie şi tezaurul românesc. În 1956, Hruşciov a luat decizia de restituire a unei părţi din tezaur. În ajunul lui 23 August 1956 s-a deschis o mare expoziţie la Muzeul de Artă al României cu revenita parte de tezaur. Este vorba de 1.300 de picturi, gravuri şi desene semnate de iluştrii pictori Grigorescu, Luchian, Băncilă, Tătărescu, Andreescu, precum şi renumita „CLOŞCĂ CU PUII DE AUR”, obiecte laice şi bisericeşti, manuscrise, colecţii de numismatică, zeci de mii de alte piese, unele din vremuri istorice străvechi, dacice, un „adevărat tezaur”.
Dar a rămas tezaurul de AUR. După unele estimări, este vorba de circa 100 de tone de aur fin, precum şi bijuteriile Casei Regale.
3. Un „troc” respins – Basarabia contra Tezaur
Demersul curajos şi insistent al lui Gheorghiu-Dej în problema restituirii tezaurului de aur a fost preluat, după 1965, de către noii lideri comunişti români – Ceauşescu, Maurer, Bîrlădeanu. Era un „moment nou” – după cum menţionează Paul Niculescu-Mizil în volumul de memorii “O istorie trăită”, publicat în 2003 la Editura Democraţia – în care fusese „debarcat de la Kremlin Hruşciov”, puterea fiind preluată de Leonid Brejnev. Acesta, ca şi premierul Kosîghin, la chestiunea tezaurului ridicată de Ceauşescu şi Maurer, a întrebat: „Kakoi tezaur? Mî nicevo neznaiem”. La care s-a citit textul telegramei lui Lenin din 1918. Ferm şi curajos, cu sentimentul patriotului din tinereţe, de nou lider, Ceauşescu a ripostat: „Trebuie să vă spun deschis că NU PUTEM ÎMPĂRTĂŞI CONSIDERENTELE EXPUSE DE TOV. BREJNEV… Sovieticii să nu se facă apărătorii ţarismului. Dacă ne apucăm să analizăm politica ţarismului, ajungem foarte departe”. Niculescu-Mizil, citind din stenograma întîlnirii, spune că „era o aluzie clară a lui Ceauşescu la teritoriile pe care ţarul le răpise de la România”.
În 1922, ministrul de externe sovietic Cicerin i-a propus ministrului român de externe Titulescu, la o conferinţă internaţională de la Lausanne, „recunoaşterea sub o formă oarecare de către români a alipirii Basarabiei contra tezaurului de aur şi a bijuteriilor Coroanei”. Spre cinstea românilor – pe atunci a lui Ionel Brătianu, ca şi mai tîrziu, după 23 august 1944 a liderilor comunişti Dej, Ceauşescu şi Maurer, acest TROC – cedarea Basarabiei contra tezaurului integral de la Moscova – a fost respins, pe temei istoric şi juridic, probîndu-se că nu există nicio legătură între problemele teritoriale şi cele ale restituirii tezaurului.
4. O amnezie ereditară a liderilor ruşi
Paradoxal, răspunsul că „Mî nicevo neznaiem” (noi nu ştim nimic) despre tezaur nu a fost numai al lui Hruşciov şi Brejnev, ci a fost „dat şi de către Mihail Gorbaciov (perestroichistul, pălmuit de sovietici după debarcarea de la Kremlin şi trădarea de la Malta) în 1989 lui Ceauşescu şi în 1991 lui Ion Iliescu, precum şi de alţi conducători ruşi (moscoviţi). „Amnezia aceasta – arată Paul Niculescu-Mizil în cartea sa din 2003 – faţă de tezaur era o AMNEZIE EREDITARĂ la conducătorii sovietici şi am impresia că este ereditară şi acum în multe cercuri”, chiar la unii delegaţi din Comisia rusă de istoria găsirii şi restituirii tezaurului de aur şi a bijuteriilor Casei Regale!
Rămîne consistentă şi insistentă cererea României prin Comisia de istorici, de restituire a tezaurului de aur reprezentînd 93.452,763 kg de aur fin (lingouri şi diverse monede) în valoare de 315.154.980 lei aur efectiv, împachetat în 1.926 lăzi, din care 1.738 au făcut obiectul primului transport. Bijuteriile fostei Case Regale valorau 7 milioane lei aur efectiv.
