Am ajuns la atelierul pictoriţei Maria Mariş Dărăban, eram un grup de studenţi jurnalişti gălăgioşi şi, majoritatea, dornici să se termine vizita cât mai repede. Am intrat, prima cameră a atelierului dezvăluia o lume a tablourilor puse fără vreo ordine. Am remarcat însă culorile, fiecare lucrare spunea o poveste firească, prin îmbinarea şi contopirea culorilor.
Artista Maria Mariş Dărăban este altfel decât mi-o imaginam. O doamnă cu zâmbet cald, aproape familial, ne-a invitat înăuntru. Focul din sobă era potrivnic frigului de afară. Ne-am aşezat, pentru fiecare s-a găsit un loc … nimic întâmplător. Ochii mei o fixau pe artistă. Am avut şansa să observ, pe parcursul celor 3 ore, gesturile, trăirile şi emoţia pe care ne-a transmis-o într-un mod natural, chiar inocent.
Au început poveştile. Sensibilitatea aparte, trăirea intensă mi-a arătat o artistă cum nu am mai întâlnit. Ajunsă într-un punct al echilibrului între omul şi artistul Maria Mariş Dărăban, cuvintele sale veneau precum apa într-o cascadă. Mă pregătisem să-i adresez întrebări, mi-au stârnit curiozitatea portretele de pe pereţii atelierului, m-am împotmolit acolo, nu mă mai săturam să le privesc. Chipurile conturate cu grijă transmiteau stări de la tristeţe la fericire.
Am întrebat-o de ce a aşezat aceste portrete pe perete. Primul portret era al fiicei sale, o premoniţie nefirească înaintea morţii. Cel de-al doilea era portretul întregii familii, unde locul fiicei pierdute era definit clar prin evidenţierea ochilor acesteia care “de-acolo de sus se uită spre noi, ne urmăreşte … ne aşteaptă”. Starea de împăcare cu sine mi-a confirmat valoarea spirituală a Mariei Mariş Dărăban.
Am întrebat-o: „Aţi iubit pictura din copilărie, sau a fost cineva care v-a cultivat dragostea pentru artă?” „Mama mi-a cultivat sensibilitatea. Dimineaţa, când mă trezeam, îmi arăta cum roua de pe frunzele florilor se transformă prin puterea razelor soarelui în diamante. Niciodată nu am reuşit să colorez respectând un contur, întotdeauna am simţit nevoia să-l depăşesc, să ies spre lumină… Aşa a început totul. Fiecare avem un vrej de fasole pe care ne căţărăm, mălaiul nostru spre verticalitatea creaţiei în sine.”
Timpul a trecut atât de repede, într-un complot cu starea care ne-a cuprins pe toţi. Tablourile sugerează o dorinţă a unei lumi mai bune, mai umane. Urmele pensulei se văd în fiecare tablou, tuşele de culoare exprimă intenţia artistei de contopire cu un alt univers, paralel, mai viu, mai intens, mai cuprinzător de infinit decât cel pe care îl cunoaştem.
La ieşire din atelier, am pupat-o pe Maria Mariş Dărăban şi i-am mulţumit pentru şansa pe care ne-a oferit-o să cunoaştem un artist adevărat. Mi-a zîmbit mi-a spus că-i place chipul meu. Am plecat de acolo cu sentimentul că nu mă cunosc destul, că umbrele mele nu au culoare şi vorbele artistei Maria Mariş Dărăban îmi răsună şi acum în minte: „Cu cât lumina e mai puternică, umbra trebuie să fie mai deasă, fiindcă ea dă lumina, precum în jocul umbrelor din copilărie. Îmi iau rămas bun, umbră. Umbrele mele sunt prea adânci. Cu cât sunt mai adânci, cu atât e mai puternică lumina…”
Am o stare de mulţumire, am cunoscut un om fericit şi inspirat, un artist iluminat al vremurilor noastre.
Elena-Oana NECHITA, studentă Jurnalism, anul II
