Cuza Vodă – strălucită întruchipare a ideii de Unire

158 de ani de la Unirea Principatelor Române

Motto
„Cît vor fi români pe lume
Cît va fi pe cer un soare
A lui CUZA MARE NUME
Să fiţi sigur CĂ NU MOARE!”
Vasile Alecsandri (1818-1890)

În martie 2016, cînd a decis să se retragă din viaţa publică, regele Mihai, vrînd să preamărească rolul monarhiei în România, a declarat că „această situaţie vine în anul în care Familia şi Ţara sărbătoresc 150 de ani de la FONDAREA Dinastiei de Hohenzollern – care a „domnit” 81 de ani în lux şi corupţie – şi a STATULUI RO­MÂN MODERN”!

Istoricii români care cunosc mai bine etapele de FONDARE a statului ROMÂN MODERN dezmint cu dovezi peremptorii exagerările regelui Mihai, confirmînd parcă versurile lui Al. Vlahuţă din poemul „1907”: „Minciuna stă cu regele la masă/ Dar asta-i cam de multişor poveste”.

1. Cuza şi fondarea României moderne

În Istoria românilor (vol. VII, tom I, 2003), coordonată de acad. Dan Berindei, sînt menţionate ca „etape ale FONDĂRII ROMÂNIEI MODERNE” revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, restaurarea DOMNIILOR NAŢIONALE după 150 de ani de fanariotism, revoluţia română de la 1848-1849. Toate acestea, potrivit renumitului istoric francez Jules Michelet (1798-1874), susţinător înflăcărat al revoluţiei române şi al Unirii Principatelor, au „înscris naţiunea română în calendarul lumii”, situînd-o statornic „în conştiinţa europeană”, fiind „accelerat procesul de constituire a ROMÂNIEI MODERNE” (p. 314).

În Istoria poporului român, acad. Nicolae Iorga afirmă despre Alexandru Ioan Cuza că era „omul care putea să ieie pe umerii săi toată această POVARĂ A UNIRII” (p. 640). Domnul Cuza a izbutit „să alcătuiască din Principatele anarhice şi UN STAT, în care nici o putere străină să nu mai exercite vreun control”, pregătind şi aplicînd reformele „care alcătuiesc titlul de GLORIE al lui Cuza” (p. 461).

Domnul PĂMÎNTEAN Al. I. Cuza cîştigase partida în tratativele cu Înalta Poartă otomană (în 1861), ca o realitate a ÎNTEMEIERII UNUI STAT NAŢIONAL ROMÂNESC”, pe care l-a numit „ROMÂNIA, care avea un singur cîrmuitor, un guvern, o Cameră, un steag şi o capitală”, Cuza fiind conştient că era nevoie şi de „deplina neatîrnare”, de „multe alte de cucerit”, cunoscîndu-şi „bine ţara” (p. 644).

În vara anului 1865, Cuza declara „chiar cu entuziasm despre posibilitatea abdicării sale, fără altă ţintă decît VOINŢA NAŢIUNII şi MARILE INTERESE ALE ROMÂNIEI. Vreau să fie bine ştiut de toată lumea că niciodată persoana mea nu va fi o piedică în calea unui eveniment care ar îngădui CONSOLIDAREA EDIFICIULUI POLITIC la punerea TEMELIILOR căruia i-am pus şi eu umărul” (p. 648).

2. Cuza, reformele şi „monstruoasa coaliţie”

Ca mare reformator al României din vremea sa, Cuza s-a lovit de OPOZIŢIA marii moşierimi şi burghezii. În cei 7 ani de domnie, sub Cuza s-au realizat reforme democratice, sociale, economice şi sociale care au schimbat din temelii România. Între altele, e vorba de reforma agrară, electorală, administrativă, în justiţie şi învăţămînt, de secularizare a averilor mănăstireşti greceşti etc., care au produs grave îngrijorări în opoziţia liberalo-conservatoare, constituită în aşa-numita „monstruoasă coaliţie”.

„A trăi respectat sau a muri regretat, iată deviza mea şi de asemenea ambiţia mea”, a declarat Al. I. Cuza în faţa Adunării legislative. Ca să-şi realizeze reformele, Cuza a fost nevoit să dizolve Adunarea legislativă în 2 mai 1864, această „lovitură de stat” fiind „momentul de culme” al bătăliilor purtate de el şi Kogălniceanu, şeful guvernului, cu „monstruoasa coaliţie”.

Din acest motiv, opoziţia voia „domn străin”, ca să-şi poată satisface ambiţiile de avariţie, de menţinere şi lărgire a privilegiilor de care se bucura.

„Faptul că domnia lui Cuza fusese confirmată PE VIAŢĂ, iar nu pe cinci sau şapte ani, îi umplea de nemulţumire şi invidie” pe cei 27 de „pretendenţi la domnie”, pe „monstruoşii” opozanţi, care voiau „principe străin”! (Marin Mihalache, Cuza Vodă, Editura Tineretului, 1967, p. 154).

3. Între detronarea lui Cuza şi abdicarea regelui Mihai

S-a ajuns astfel ca „monstruoasa coaliţie să acţioneze cu viclenie şi în taină pentru DETRONAREA lui Cuza. Conjuraţii militari, înarmaţi, au pătruns în Palat în noaptea de 11/23 februarie 1866, obligîndu-l pe Cuza să semneze, pe spatele căpitanului PILAT, actul „mişelesc de DETRONARE”!

După cum afirmă Nicolae Iorga în „istoria” pomenită, Cuza „fu PRIMUL DOMN ROMÂN EXILAT”! Josnicia trădării „FEBRUALIªTILOR” – cum au fost numiţi complotiştii – „fu atît de neruşinată încît puseră să smulgă de pe tron, în sala Adunării legislative, MAR­CA ŢĂRII cu numele lui CUZA”!

Mistuit de dorul ROMÂNIEI moderne, creaţie a MĂRIEI SALE, Cuza şi-a petrecut alţi 7 ani în exil, în Italia şi Germania, ingratul principe hohenzollernian Carol I, care a fost adus în ţară prin fraudă, refuzîndu-i mai multe cereri de a reveni la Ruginoasa, ca „simplu cetăţean”. Carol I se confrunta cu mişcări antimonarhice, iar prezenţa în ţară a fostului DOMN PĂMÎNTEAN îi sporea temerea detronării sale.

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, în Istoria românilor în timpul celor patru regi. Mihai I (Editura Tipo Moldova, 2010) scrie că „maniera în care au fost înlăturaţi Al. I. Cuza şi regele Mihai – primul în februarie 1866, iar al doilea în 30 decembrie 1947 – nu s-a deosebit prea mult”, existînd „similitudini frapante între modul cum aceştia au fost siliţi să abdice”.

Fără a împărtăşi această afirmaţie, putem observa că Al. I. Cuza a fost DETRONAT în miez de noapte, de complotişti înarmaţi, pe cînd regele Mihai a fost silit să ABDICE printr-un „divorţ amiabil”, la lumina zilei, propus de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi dr. Petru Groza. Dacă regele Mihai ar fi fost demn, putea, în condiţiile în care în toate statele ocupate de sovietici după 1945 regii au abdicat, de voie, de nevoie, să ceară el plecarea din ţară sau rămînerea ca „simplu cetăţean”! Or n-a făcut-o din dorinţa de a-şi păstra marile averi de care dispunea, trăind în lux şi supra-îndestulare!

În 1866, cînd în România a fost „fondată dinastia de Hohenzollern”, în Europa existau doar 2 state republicane (Elveţia şi San Marino). După Primul Război Mondial, pe ruinele imperiilor austro-ungar, ţarist şi otoman au luat fiinţă state cu regim REPUBLICAN, unii monarhi fiind siliţi să fugă din ţară, alţii ucişi etc. Or, regele Mihai n-a fost pus într-o astfel de postură dramatică. În 1948, după abdicarea lui Mihai, care fusese ultimul rege din „imperiul sovietic”, decorat de Stalin cu Ordinul „Pobeda” (Victoria) şi de Truman cu o simplă medalie, 20 de state europene erau republici şi numai 11 erau monarhii.

4. 24 ianuarie – Zi Naţională

După 7 ani de domnie modernizatoare, după alţi 7 petrecuţi în exil, „desţărat”, moartea lui Cuza în 15 mai 1873 – la numai 53 de ani! – a însemnat un adevărat DOLIU NAŢIONAL. Peste 30.000 de cuzişti din toată România acelei vremi au participat la înmormîntarea sa de la Ruginoasa, doliul fiind socotit ca „o manifestare ostilă regelui Carol”, dar şi o dezaprobare a detronării mişeleşti a trădătorilor din „monstruoasa coaliţie” din 11/23 februarie 1866, sub „ocrotirea nopţii”.

Al. I. Cuza şi-a scris singur istoria prin legile şi reformele sale modernizatoare. Cuza a fost un om nou şi a făcut legi noi.

„Nu greşelile lui Cuza l-au răsturnat, ci FAPTELE LUI MARI”, a spus Kogălniceanu la mormîntul de la Ruginoasa! La 158 de ani de la „MICA UNIRE” din 1859, Cuza a rămas în inimile românilor în tot acest răstimp ca una dintre cele mai populare figuri istorice.

Pe bună dreptate, Parlamentul postdecembrist al României a decretat 24 ianuarie ca ZI NAŢIONALĂ, ca o recunoaştere firească a rolului decisiv avut de MĂRIA SA, domnul pămîntean Al. I. Cuza şi de sfetnicii săi adevăraţi patrioţi în realizarea actului istoric al UNIRII şi al făuririi ROMÂNIEI MODERNE.