Cum menţionează izvoarele istorice, Burebista (82-44 î.H.) este primul rege cunoscut al statului geto-dac care îşi avea centrul fortificat în Munţii Orăştiei. Între alţi regi ai dacilor, s-a remarcat Decebal (87-106 d.H.), care a purtat două războaie (101-102 şi 105-106 d.H.) cu împăratul roman Traian, ale căror scene dramatice şi tragice sunt ilustrate pe Columna de la Roma. După care statul dac este desfiinţat, creîndu-se provincia Dacia romană, care marchează prologul formării limbii şi poporului român. Maramureşul, Crişana, nordul Moldovei n-au fost ocupate de Traian, continuînd să fie locuite de dacii liberi sau dacii mari.
Dacia Mare de sub Burebista şi Decebal se întindea pe un teritoriu imens. Şi nu e de mirare că mitul acestui „imperiu” a dăinuit multe secole, trezind în mintea unor principi şi imperiali visul de „refacere” a „noii Dacii”.
Între aceştia, istoria îl pomeneşte pe principele Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613-1629), care, prin înţelegerea cu domnii Radu Mihnea (1611-1616) din Ţara Românească şi cu Ştefan Tomşa (1611-1615) din Moldova, încheie un tratat de alianţă prin care se declarau ascultători Porţii şi-şi făgăduiau „a trăi ca fraţii şi a nu se părăsi unul pe altul pînă la moarte” (Istoria României, 1969, p. 213-214). Gabriel Bethlen a fost un diplomat iscusit, un om politic remarcabil, cu reale preocupări economice şi culturale, creînd Transilvaniei „un loc însemnat în politica europeană” (p. 214). Nu şi-a putut însă realiza ambiţiile de a ajunge rege al Ungariei sau Boemiei. Dar alianţa cu cei doi domni – muntean şi moldovean – i-a aprins dorinţa şi orgoliul princiar să le unească cu Transilvania într-un REGAT al DACIEI „sub cîrmuirea sa”, proiect care a eşuat datorită instabilităţii domniilor din Moldova şi Ţara Românească.
Ecaterina cea Mare (1729-1796), împărăteasa Rusiei, silindu-şi soţul să abdice, s-a proclamat ţarină. În domnia sa de 34 de ani a extins teritoriul imperiului Rus, aducîndu-l în viaţa culturală şi politică europeană. Ea a rămas celebră pentru viaţa personală tumultuoasă, avînd peste zece amanţi, între care cel mai „îndrăgit” a fost prinţul Grigori Potemkin (1739-1791).
Într-o biografie „splendid scrisă” de către celebrul istoric britanic Simon S. Montefiori (Editura Trei, 2016, peste 750 p.) este amintit faptul că Ecaterina cea Mare intenţiona să „restabilească vechea monarhie grecească… pentru cel mai tînăr dintre nepoţii mei, Marele Duce Constantin”. Apoi „voia să creeze REGATUL DACIEI, provincia romană echivalentă cu România Mare, un stat independent de cele trei monarhii… sub un suveran de credinţă creştină… şi un om credincios pe care se pot sprijini cele două Curţi imperiale. Dacia urma a fi REGATUL lui POTEMKIN” (p. 303).
După cum se menţionează în această „magnifică biografie”, domnitorii „Valahiei şi Moldovei corespondau cu Potemkin”, care privea Moldova ca pe o moşie ce îi aparţine, editînd „propriul ziar numit Le Courrier de Moldavie, ce purta stema Moldovei”, care susţinea crearea „unui regat românesc independent sub Potemkin” (p. 530).
Relaţiile lui Potemkin cu domnitorii moldovean şi muntean vizau apărarea lor faţă de invaziile Puterii Otomane. Rusia Ecaterinei era lacomă de cuceriri de noi teritorii la Marea Neagră, purtînd aprige războaie cu turcii şi în aceste ţări româneşti. De aici şi pofta Ecaterinei de a-l face pe Potemkin REGE AL NOII DACII!
Cînd „feldmareşalul, Serenisimul prinţ Grigori Potemkin de Taurida a decedat pe 5 octombrie 1791”, împărăteasa Ecaterina cea Mare „a decis ca înmormîntarea prinţului să aibă loc la IAŞI” (p. 600). Organele lui Potemkin – se spune – au fost îngropate în Biserica Înălţării Domnului din Mănăstirea Golia, la Iaşi. Acestea s-au găsit „după cele două secole de monarhie, comunism şi acum democraţie… într-un sipet de aur sub piatra de dinaintea tronului medieval acoperit cu catifea roşie al domnitorului Moldovei. Deci creierul care a CONCEPUT REGATUL DACIEI zace sub portretul unui prinţ moldovean bărbos, Vasile Lupu (1634-1653), înveşmîntat în caftan alb, roşu şi auriu, cu o căciulă cu trei pene” (p. 607). Familia lui Potemkin „nu a uitat locul morţii prinţului de pe dealurile basarabene, marcat de o lance a unui cazac” şi unde în 1792 s-a înălţat „o coloană clasică pătrată, cu data evenimentului gravată pe ea”. Mai tîrziu, la începutul secolului al XIX-lea, moştenitorii lui Potemkin au ridicat o piramidă înaltă de zece metri, din piatră închisă la culoare, cu trepte” (p. 607). La mormîntul lui a venit să se roage însuşi prinţul şi renumitul general rus Alexandr Suvorov, ca şi sute de vizitatori şi localnici.
După cum menţionează S.S. Montefiori în această captivantă poveste de dragoste imperială dintre Ecaterina cea Mare şi Potemkin, mai există un mister: INIMA. Nu a fost înmormîntată la Golia cu celelalte măruntaie şi cu creierul, ci a fost aşezată într-o urnă de aur care se pare că a fost îngropată în biserica familiei Potemkin din sătucul Cijovo de lîngă oraşul-fortăreaţă Smolensk din Rusia.
Încheind, istoricul britanic afirmă: „Ar fi fost potrivit aşa – imperiul pe care Serenisimul s-a străduit atît de mult să îl clădească se află astăzi în ruine, iar majoritatea cuceririlor lui Potemkin nu mai sunt ruseşti. Dacă măruntaiele sale şi creierul se află în ROMÂNIA, iar oasele în UCRAINA, se cuvine ca inima lui să se odihnească în RUSIA” (p. 611).
Şi contele Grigori Orlov, alt amant al Ecaterinei, dorea să devină „prinţ şi împărat al Moldovei” (p. 422).
Visul Ecaterinei şi al lui Potemkin de a reface REGATUL DACIEI s-a spulberat ca orice iluzie fantezistă, deşi imperiul ţarist rus a răvăşit provinciile româneşti – Moldova şi Muntenia – de peste zece ori, vrînd să le transforme în gubernii ruseşti.
Ultimele ocupări samavolnice au fost cele din iunie 1940 prin raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord de la România.
Între 1940 şi 1990, cînd s-a destrămat imperiul sovietic, Moldova a stat sub „stăpînire” stalinistă-moscovită, iar Bucovina de Nord a fost „redată” Ucrainei. La 98 de ani – în 2018 – va avea loc jubileul Centenarului Marii Uniri din 1918 – aceste istorice provincii româneşti vor marca acest memorabil eveniment, înscris cu litere de aur în Istoria Românilor, cu fastul cuvenit. Cu dureri înăbuşite în Bucovina de Nord, dar şi cu dorinţe fireşti de unire în Republica Moldova, în aşteptarea tulburătoare a împlinirii reîntregirii cu România.
