Cred că sînt extrem de puţine – din cele 63 de comune din Maramureş – în care consiliile locale, după 2000, şi-au conceput „proiecte de europenizare şi modernizare” pe termen mediu şi lung, de 5-10-15 ani, luînd în calcul starea demografică, de sănătate, cultură, învăţămînt, infrastructura edilitară (apă potabilă şi canalizare) etc. Primarii – fie PSD-işti, PNL-işti etc. – au cerşit, şi uneori au primit, preferenţial, în funcţie de aflarea la guvernare, sume neîndestulătoare, demarînd proiecte, mai ales în infrastructura şcolară şi edilitară, unele nefinalizate nici după zece ani. Mai totul din zona rurală s-a „modernizat” haotic.
Acum un an (7 decembrie 2015), vicepremierul „tehnocrat” şi ministru al Dezvoltării Regionale şi Administraţiei, prof. univ. dr. în sociologie Vasile Dâncu (n. 25.11.1961, în Năsăud), scria într-o carte numită semnificativ Triburile (apărută la Cluj-Napoca în 2015) că ne amăgim mereu că „veşnicia s-a născut la sat”. Mulţi primari, în campaniile electorale, au promis alegătorilor – cum au făcut şi candidaţii la parlamentarele din 11 decembrie 2016 – „verzi, dar mai ales uscate”, „proiecte măreţe de modernizare”. Să ne reamintim în Maramureş de „desantul de stranieri”, din Belgia, Franţa, Germania, Austria cu care „independentul” om de afaceri Toader Mihali a cucerit Primăria din Borşa în 2012. Acesta a promis „schimbări radicale” în urbanizare, profilul agro-turistic şi schiabil etc. După nici doi ani de primăriat, prestaţia lui a fost un eşec lamentabil. A părăsit primăria, lăsînd în urma sa o dezamăgire iremediabilă, cum n-a cunoscut Borşa în toată istoria post-decembristă! Sigur, astfel de pilde de populism ieftin, bazat pe clientela de partid, de rudenie coruptibilă şi coruptă au persistat şi în alte UAT-uri din Maramureş.
Majoritatea consiliilor şi primarilor din mediul rural nu au prognoze privind perspectivele de dezvoltare şi modernizare, ţinînd seama de realităţile crude, nu de dorinţe şi iluzii fanteziste. Aceste „autorităţi” lucrează pompieristic.
Vicepremierul Dâncu declara că „în acest moment este necesară o strategie naţională, care să fie model în Europa pentru dezvoltarea zonelor rurale”, avînd în vedere că România este „ultima civilizaţie rurală”!
Am citit recent o carte despre Israel. Într-un capitol se vorbeşte despre evoluţia KIBUTZ-urilor şi importanţa lor în dezvoltarea rurală, economico-socială a unor comunităţi evreieşti, bazată pe cooperaţie agricolă. În Israel există peste 270 de kibutz-uri, cu circa 130.000 de membri. Membrii lor sunt motivaţi să lucreze împreună, într-un mediu deşertic ostil. Pe care l-au transformat, cu sudoare şi pricepere, în combinate agro-industriale care produc cele mai bune legume, fructe, produse din carne, lactate etc., cîştigînd premii şi pe pieţele europene. Reţineţi: deşi kibutz-urile reprezintă doar 2,5% din populaţia ţării, acestea produc 33% din bunurile agricole şi 6,3% din cele fabricate manual!
Important este faptul că kibutz-urile „oferă un stil de viaţă rural”, locuri de muncă garantate, au proiecte de perspectivă şi în privinţa asigurării profesiilor necesare dezvoltării comunităţilor (medici, profesori, agronomi, constructori, specialişti în irigaţii etc.). Acestea au construit – din profitul lor – dispensare medicale, şcoli, grădiniţe moderne. Dispun de cadre calificate, care se bucură de „standarde de viaţă confortabile”.
În Maramureş a adopta în comunităţile rurale astfel de „modele” de dezvoltare ar părea o ciudăţenie „comunistă”. La noi rar există dispensare şi medici calificaţi în centrele comunale, învăţători şi profesori „locali”, care să nu facă naveta (ce carte pot să facă, între două curse, navetiştii?!). De ce n-ar exista şi în Maramureş „modele” de comune în care medicilor şi cadrelor didactice să li se asigure locuinţe, să fie stimulaţi cei mai buni elevi, prin burse speciale, oferite de comunitate, trimişi la facultăţi de profil sau şcoli tehnice-profesionale (medici, profesori, arhitectură-construcţii, funcţionari în administraţie, meşteşugari etc.) ca, la absolvire, să revină în comună pentru a sluji trebuinţele obştei?
Prefectura sau Consiliul Judeţean ar putea, prin intermediul Ambasadei Israelului la Bucureşti, să organizeze un schimb de experienţă a unei delegaţii de primari într-un astfel de kibutz. Se ştie că în Israel sunt încă evrei originari din Maramureş care ar ajuta cu drag ca „modelul kibutz”-urilor să dea roade şi în fostul lor ţinut de baştină.
