Sărbătorile de iarnă ne îndeamnă să ne apropiem de noi înşine şi să ne descoperim aşa cum sîntem cu adevărat, persoane cu puteri şi slăbiciuni deopotrivă. Calităţi avem cu toţii, dar şi defecte, de la vlădică pînă la opincă, pe care le gestionăm după cum pe fiecare ne ajută puterea intelectului. Să nu ne pierdem în aceste zile de trecere prin solstiţiu spre noul an terestru, să ne păstrăm în zona înţelesurilor profunde, evitînd comportamentul superficial.
În urmă cu cîteva zile a fost cea mai lungă noapte din an şi cea mai scurtă zi, prin urmare omul simte instinctiv nevoia de mai multă lumină. De aceea oraşele, satele şi locuinţele sînt luminate în exces, pentru a alunga măcar în parte întunericul. Noi iubim lumina, ne speriem cînd soarele abia clipeşte la orizont şi ne întrebăm precum Adam şi Eva dacă nu cumva astrul va muri cu totul şi noaptea şi iarna eternă ne vor transforma în fiinţe subterane. Avem în noi ancestrale spaime, susţinute de mitul Iadului creştin şi de mai vechile poveşti despre Hades. Natura ne îndeamnă să căutăm în aceste zile mai mult lumina conştiinţei, să ne prospectăm sufletul şi interioritatea, pentru a ne analiza şi a ne pune în cea mai potrivită relaţie cu sinele şi cu semenii.
Aşteptăm cu înfrigurare primăvara, iar biserica ne ajută să înţelegem mai bine ce înseamnă lumina şi întunericul. Isus s-a născut în cea mai întunecată noapte din an, în care pe cer se vedea doar o stea. Fiecare dintre noi are o stea care, spun oamenii vechi, se naşte şi moare deodată cu noi. Sîntem într-un fel simbolic legaţi de marele Univers, pe care îl dublăm pe Pămînt, în acest joc continuu al timpului neoprit şi ciclic în evuri ce ne par infinit de lungi în comparaţie cu scurtimea vieţii noastre. Aproape că nu mai poţi face nimic semnificativ în timpul limitat ce ţi s-a dat, de la naştere la moarte nu sînt mai mult de cîteva zeci de ani, treizeci şi trei la Isus, dublu sau triplu la noi ceilalţi. Ţipetele copilului nu vor altceva să spună decît să s-a afirmat o nouă viaţă, a apărut pe cer o altă stea, iar pe pămînt un micuţ univers viu, căruia îi spunem eu. Se ştie că flacăra unei lumînări se vede de pe lună şi că un om poate lumina întunericul din el însuşi şi uneori şi din ceilalţi. Dar să nu ne încredem prea tare în oameni, deoarece ei sînt membri ai unui trup social mai mare, de care depind şi de care adesea nu se pot desprinde pentru a gîndi liber şi a fi adevăraţi.
Bisericile, mai ales cea catolică (prin vocea papei de la Roma) şi cea ortodoxă sînt prezenţe active nu doar în viaţa creştinilor, ci şi în viaţa societăţii şi a lumii. De Crăciun, Papa a cerut încetarea războiului din Siria, pacificarea Orientului Apropiat şi a condamnat terorismul. Curajul său de a se băga în aceste probleme ale cezarilor lumii îi dă aura de conştiinţă veghetoare, dar îl pune şi într-o situaţie de risc asumat. Mitropolitul Andrei al Clujului s-a pronunţat în pastorala de Crăciun împotriva avortului, acuzînd statul că promovează educaţia sexuală prematură, pervertind sufletele copiilor. În loc să umble la colindat, să se purifice, să preamărească naşterea fiului omului, copiii de astăzi sînt ocupaţi cu gînduri rele şi dorinţe inferioare. Stau în întuneric şi privesc prin ochiul laptopului într-o lume banală, încărcată de sarcini negative.
Crăciunul şi Anul Nou nu ne pot schimba din rădăcină, dar mai avem o şansă, de fiecare dată mai există o speranţă, că de acum înainte vom face ceea ce trebuie să facem, ca oameni, cetăţeni, părinţi, creştini, intelectuali.
