Să pui numele unui sat din România în faţa oraşului etern, Roma, ar putea fi considerat ceva inimaginabil… Şi, totuşi, poate să nu fie chiar aşa de greu, ba mai mult, să devină ceva normal. Cu o condiţie: cele două locuri să fie privite cu inima, nu cu mintea…
Roma este centrul lumii, centrul civilizaţiei, locul spre care se îndreaptă toate drumurile… dar Deseşti este locul în care m-am născut, în care am copilărit, în care sunt strămoşii şi părinţii mei, în care toate uliţele şi toate pietrele îmi vorbesc şi mă fac să îmi amintesc. Este centrul lumii mele şi lucrul acesta nu poate fi schimbat.
Aşa se explică faptul că cineva, eu sau orice persoană născută acolo, are în inimă şi în gând satul acela mic în care toţi oamenii se cunosc, ba mai mult, în care există o singură familie, în care orice întâmplare îi priveşte pe toţi şi în care orice sărbătoare şi orice eveniment este al tuturor, satul în care comportamentele nefireşti sunt “pedepsite“ de vocea satului şi de aceea, de multe ori, eliminate, în care oamenii nu sunt indiferenţi la bucuria sau la nefericirea consăteanului lor, ci o privesc ca şi când ar fi a lor, în care omul trăieşte în armonie cu natura, luând exemplu de la ea şi respectând-o, pentru a fi, la rândul său, respectat.
Aici tradiţiile sunt vii şi viaţa curge senină, de la o sărbătoare la alta. Religia este cea mai importantă activitate spirituală, iar biserica e locul în care omul vorbeşte cu Dumnezeu, nu locul în care turiştii intră să facă poze. Este spaţiul în care omul se întâlneşte cu strămoşii săi intraţi în nefiinţă şi apoi merge să se roage, nu un muzeu în care se admiră operele artistice…
A vorbi despre Deseşti şi despre Roma e pentru mine ca şi cum ai vorbi despre sacru şi despre profan. Deseştiul mi-a dat rădăcinile adânc înfipte în pământul său, iar Roma mi-a dat frunze, mici împliniri. Viaţa noastră însă, ca şi cea a copacului, este marcată de rădăcini, nu de frunze… Fiecare dintre noi trebuie să ne cunoaştem rădăcinile şi să le protejăm. Frunzele când cad aşteptăm să crească din nou, dar rădăcinile nu mai cresc şi de aceea nu ne putem permite să nu avem grijă de ele.
Aşadar, cum se vede Deseştiul de la Roma? Se vede cu mai multă dragoste, cu mai mult dor, cu mai mult respect, ca un loc ideal, un spaţiu perfect, de care ai nevoie ca să poţi să fii om întreg, ca un izvor în care poţi “să-ţi speli sufletul de tristeţe, de oboseală şi de moarte“, cum ar spune Geo Bogza. Este locul la care te întorci ori de câte ori ai nevoie să te vindeci de prea mult profan şi pe care îl porţi în suflet oriunde ai merge…
Lucia Ileana POP, Roma
