De la înfiinţare, acum 150 de ani, Academia Română numără 1.703 membri, care – cum subliniază în Cuvîntul înainte la marcarea acestui moment acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române – „prin prestigiul lor ştiinţific, literar şi artistic, i-au imprimat venerabilei şi veneratei instituţii un binemeritat loc în ţară şi străinătate!” (Membrii Academiei Române. 1866-2016. Dicţionar întocmit de Dorina N. Rusu, Editura Academiei Române, 2016, ediţia a V-a revăzută şi adăugită). Preşedintele Vlad completează „galeria” academicienilor şi cu „reprezentanţi ai Casei regale, vieţii politice, ai armatei şi bisericii”. Autoarea Dicţionarului (peste 1.600 de pagini), membru corespondent al Academiei, afirmă în introducere, că „şi numai privită sub raport statistic, Academia Română se înfăţişează astfel drept O ADUNARE DE SAVANŢI ŞI ERUDIŢI”.
Între cei 212 membri de onoare se află şi foştii suverani ai României, precum şi regele în viaţă Mihai I.
Indiscutabil monarhia de Hohenzollern-Sigmaringen, în decursul celor 150 de ani de domnie, a contribuit la continuitatea modernizării ţării, cîştigării independenţei de stat la 9 mai 1877 şi făurirea României Mari în 1918.
Regele CAROL I (1839-1914) a fost ales membru de onoare al Academiei în 1867, fiind preşedinte de onoare între 1879-1914, dar şi „protector” al Academiei. A iniţiat proiecte importante de lucrări publice – căi rutiere şi ferate, edificii ca Banca Naţională, Ateneul, Palatul Justiţiei din Bucureşti, biserici şi catedrale. Sub domnia sa s-au petrecut şi evenimente tragice, ca pierderea Basarabiei în 1878, răscoalele ţărăneşti din 1888 şi 1907, războaiele balcanice din 1913, izbucnirea primul război mondial în 1914. Credincios dinastiei prusace, el a încheiat un tratat politico-militar secret cu Austro-Ungaria, la care au aderat şi Germania şi Italia.
Dar Carol I a fost un constant sprijinitor – aşa cum rezultă din biografia sa din Dicţionar (p. 264-265) – „al culturii şi bisericii”. În 1891 a înfiinţat Fundaţia Universitară „Carol I”. Din iniţiativa şi cu cheltuiala sa, Academia a început alcătuirea monumentalei lucrări Etymologicum Magnum Romaniae. Prin testament a lăsat 12 milioane lei donaţii pentru aşezăminte şi fundaţii (600.000 pentru Academie).
Regele FERDINAND (1865-1927) a fost şi el ales membru de onoare, preşedinte de onoare şi protector al Academiei. Sub domnia lui şi a reginei Maria (1875-1938), şi ea membră de onoare din 1915, prin jertfa celor circa 800.000 de români morţi, dispăruţi, răniţi, acoperiţi de glorie militară şi civilă în bătăliile contra Puterilor Centrale din 1916-1918 s-a fondat România Mare, s-au adoptat Legea privind reforma agrară din 1921 şi Constituţia din 1923, calificată ca una dintre cele mai moderne din Europa! Care n-a fost votată însă de ţărănişti!
Şi regele CAROL II (1893-1953) a fost ales membru de onoare al Academiei în 1921, protector şi preşedinte de onoare între 1930-1940. Între alte onoruri a fost numit „voievod al culturii”, prin Fundaţiile „Carol II” fiind editate operele clasicilor literaturii române, s-au înfiinţat la sate cămine culturale, biblioteci. Sub aceste auspicii caroliene s-au înfiinţat Muzeul Etnografic din Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti. În 1937 Carol II a creat „Fondul cultural” în sumă de 1,3 miliarde lei, din care Academia beneficia de 200 milioane de lei.
În context reţinem doar că regele Carol II a fost PRIMUL DICTATOR al României, multe dintre titlurile cu care a fost gratulat fiind însuşite şi de preşedintele Nicolae Ceauşescu (1918-1989), care a fost ales şi el membru titular şi preşedinte de onoare al Academiei (iulie 1985), titluri retrase prin excludere în 26.12.1989, după simulacrul de proces din ziua de Crăciun şi uciderea criminală a cuplului ceauşist.
Nu puţini sunt românii care se miră cum a ajuns însă regele MIHAI (n. 1921) membru de onoare al Academiei în decembrie 2007. Pe ce merite „savante şi erudite”?! Sigur, prin tradiţie statutară, el a fost protector al Academiei între 1940-1947. Este ştiut că Mihai a făcut studii doar „în particular”, într-o „clasă specială”, a fost înscris „onorific” la liceele „Sf. Sava” Bucureşti şi militar de la Mănăstirea Dealul Mare şi la o şcoală tehnică de aeronautică (Mediaş).
După abdicarea silită din 30.12.1947 şi căsătoria în 1948 cu principesa Ana de Bourbon – Parma, din care au rezultat cele 5 fete, unele cu studii superioare, altele cu diverse ocupaţii, regele în exil a fost şofer, fermier, broker etc. „A lucrat în privat”, menţionează Dicţionarul (p. 840-841).
În cartea de eseuri Pe trecerea timpului (2015), jurnalistul Emil Hurezeanu scrie că: „În 1947, Mihai, ultimul monarh sud-est-european, soft, amator de avioane (sovieticii i-au dăruit două rable după 1944), de automobile (garajul de la Peleş era cel mai garnisit cu bolizi de lux din toată Europa) şi de însoţitoare frumoase (d-şoara Dolly Steriopol, prietenă titulară, făcea frecvent prima pagină a cancanierului „Tout-Bucarest” în 1946) era un şef de stat… cu experienţe critice stăpânite admirabil şi aflat abia la începutul urcării unei Golgote tragice” (p. 312).
Să fi contat la alegere în Academie doar meritele politice (23 August 1944, arestarea lui Antonescu şi împuşcarea lui în 1946, opunerea la comunizare etc.) ori venerabila vîrstă (95 de ani)?! Pentru că dacă înaintaşii săi s-au remarcat prin contribuţii esenţiale, reţinute în text, Mihai, cu toate „misiunile oficiale” de după 1997 pentru intrarea ţării în NATO şi UE, în rest n-a făcut nimic pentru Academia Română, pe care n-a sponsorizat-o cu niciun ban din marea sa avere dobîndită după 2000! Unde este atunci „onoarea” lui faţă de „adunarea de savanţi şi erudiţi?!” Că despre contribuţii „savante şi erudite” nicio probă nu poate fi invocată.
