Un rol fundamental în înfăptuirea Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la 1 decembrie 1918 cu Regatul României l-a avut elita politică a românilor din aceste ţinuturi româneşti istorice. Între fruntaşii memorandişti unionişti s-au aflat „Bătrînul Naţiei”, George Pop de Băseşti, „o desăvîrşită iubire a românismului” (Emil Isac); „Leul de la Şişeşti”, părintele unit dr. Vasile Lucaciu, ambasadorul Marii Uniri în SUA, Franţa, Italia, Elveţia; Vasile Goldiş, care a citit în Parlamentul din Budapesta în 18 octombrie 1918 declaraţia de „despărţire” a celor circa 5 milioane de români din Transilvania şi „părţile ungurene” de Ungaria; Ştefan Cicio-Pop; Teodor Mihali; poetul Octavian Goga şi mulţi alţii. Un semnificativ simbol de frăţietate confesională a fost îmbrăţişarea, în faţa celor peste 100.000 de participanţi la Marea Adunare de la Alba Iulia, a episcopilor ortodox Miron Cristea şi greco-catolic dr. Iuliu Hossu, care a prezentat şi Rezoluţia de Unire.
1. Unirea – un ideal sfînt
Indiscutabil, un rol de seamă în realizarea actului istoric l-a avut şi doctorul în drept IULIU MANIU, fruntaş al PNR, viitor preşedinte după decesul lui George Pop de Băseşti, deputat în Parlamentul budapestan, însărcinat cu preşedinţia Consiliului Dirigent (1918-1920), „guvernul de tranziţie” pentru integrarea în România Mare.
În cuvîntul rostit în faţa celor peste 100.000 de români adunaţi să pecetluiască Unirea, Maniu afirma că „unirea tuturor românilor într-un singur regat şi într-un nedespărţit stat este nu numai un ideal sfînt, izvorît din trecutul nostru şi din comoara vieţii noastre sufleteşti, ci este şi un drept indiscutabil al nostru în baza fiinţei noastre naţionale unitare. Noi, fiii naţiei române de pretutindeni, sîntem de aceeaşi obîrşie, de aceeaşi fire, cu o singură şi unitară limbă şi cultură şi sîntem încălziţi de aceleaşi tradiţii sfinte şi de aceleaşi aspiraţii măreţe”. El accentua că „noi, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria sîntem în drept şi avem datoria să pretindem această Unire, pentru că aici a fost leagănul românismului”.
2. Maghiarimea şi „promisiunile de la Alba Iulia”
Cu unele dintre rostirile lui Iuliu Maniu privind „individualitatea etnică”, ca şi altele cuprinse în Rezoluţia de Unire (egalitatea în drepturi în privinţa învăţămîntului, administraţiei publice, în faţa instanţelor de judecată şi folosirea exclusivă a limbii materne etc.) au existat şi opinii contrare, mai ales din partea avocatului dr. Petru Groza, poetului Octavian Goga, avocatului Aurel Lazăr şi a altora. Care au criticat, în memoriile lor de mai tîrziu, retorica şi promisiunile exagerate ale unor vorbitori, subliniind „pericolul” cu care fruntaşii maghiarimii din Ardeal îşi vor revendica nu numai „folosirea limbii materne” în administraţie, justiţie, învăţămînt etc., ci şi autonomia Ardealului, a ţinutului secuiesc.
Lăsînd la o parte declaraţiile exagerate ale pastorului László Tőkés, şi preşedinţii UDMR au amintit, la fiecare 1 Decembrie, ori cu alte ocazii, că „anul 1918 a însemnat o înfrîngere pentru maghiari”. Kelemen Hunor, actualul lider al UDMR, a cerut, în 6 noiembrie 2016, în faţa a 1.500 de membri, la lansarea naţională a candidaţilor UDMR la alegerile parlamentare, „respectarea promisiunilor” făcute la Alba Iulia. „Putem respecta suveranitatea acestei ţări, putem respecta comunitatea majoritară dacă aceasta, prin liderii săi politici, va putea şi va ţine cont de promisiunile făcute în 1918 la Alba Iulia”, întrucît – arăta Hunor – „există un vis al nostru, ca maghiarii din România să fie recunoscuţi ca factori constituanţi ai ţării”!
La 14 ani de la Unire, Iuliu Maniu declara în Adunarea Deputaţilor (1 decembrie 1932) că „România întregită priveşte cu mîndrie şi înduioşare la pasul grăbit al fiicelor sale, în primul rînd, la Basarabia, care a început şirul unirii (27 martie 1918), la Bucovina (28 noiembrie 1918), la Ardeal şi la Banat, care… cu conştiinţa vie naţională, au sosit la sînul acestei ţări întregite, pentru ca împreună să poată realiza marile scopuri umane, cărora li s-a devotat poporul românesc”.
Cu înţelepciunea marelui om politic şi de stat, atît la adunarea de la Alba Iulia, cît şi la cea din Camera Deputaţilor, Iuliu Maniu a mulţumit „armatei glorioase române”, „puterilor aliate şi diplomaţiei strălucite ale acestor puteri”, conducătorilor Antantei.
3. Temniţă pe viaţă pentru o Românie democrată
Aşa cum l-au caracterizat contemporanii, „Sfinxul de la Bădăcin” a fost făptuitor de istorie, un mare om de stat şi politician abil, neclintit în principiile sale sacre. Academicianul Nicolae Iorga i-a spus „Domnul NU” pentru stăruinţa în „pertractări”. Maniu s-a opus cu fermitate rapturilor teritoriale din 1940 (în Ardeal, Basarabia, Bucovina), s-a opus, prin multe petiţii, adresate mareşalului Ion Antonescu, continuării acţiunilor Armatei Române „dincolo de Nistru”. S-a numărat printre oponenţii măsurilor de comunizare şi sovietizare ale guvernului pro-moscovit dr. Petru Groza. Toate acestea, ca şi „căderea în cursa trădării de la Tămădău” au dus la arestarea Marelui Om de Stat şi condamnarea la temniţă grea pe viaţă. În august 1951 a fost transferat de la penitenciarul Galaţi la sinistra temniţă din Sighet. Aici, în urma purtării criminale şi a regimului de exterminare, a încetat din viaţă la 5 februarie 1953, fiind înmormîntat în Cimitirul săracilor.
După 1990, Maniu a fost comemorat în fiecare an cu recunoştinţă de ţărănişti şi alţi simpatizanţi care nu-l vor uita niciodată pe cel sacrificat pe altarul dreptăţii şi iubirii de România. Împlinirea a 98 de ani de la făurirea României Mari este un fericit prilej de a-i cinsti memoria lui şi a corifeilor Marii Uniri din 1918.
