Cu unchiul Ioan Dunca s-a întîmplat să mă întîlnesc pe cînd eu mă dam cu lenkerul pe dîmbul Budeştilor ori ascultam poveşti în casa familiei Chindriş. Acolo lîngă fîntîna cu roată. Ştiam că este un sătean isteţ, un bun gospodar dar nu ştiam că are darul scrisului. Am aflat mai tîrziu, cînd i-am trecut pragul casei – cu feciorul său Petru – cînd cobora de după icoană caiete dictando în care îşi scria gîndurile sub formă de poeme. Recent am primit o carte semnată de Ioan Dunca „O poveste frumoasă. Despre construcţia bisericii noi din Budeşti”, tipărită cu binecuvîntarea P.S. Iustin, arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului. Cuvîntul înainte – Credinţă şi zidire – este semnat de conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea care face o aplicată situare a acestui fenomen extrem de rar în viaţa satului maramureşean. Pentru prefaţator Ioan Dunca „are acea cetăţenie activă care face din individ un veritabil actor social şi comunitar”. Gestul unchiului Ioan are o mare paletă de simboluri care ne dă speranţa – aici certitudinea – că viaţa satelor noastre mai are tîşniri care schimbă în frumoasă uimire privirea fugară asupra vieţii la sat. Ioan Dunca şi-a propus să fie cronicarul construcţiei unei biserici în comunitate. La cei peste 90 de ani memoria este sprintenă ceea ce face să citim un text riguros, bine structurat pigmentat cu versuri personale. Simte cu vibraţie cînd textul epic cere să fie susţinut de vers, ca o zadie în vîrstă în care culoarea domoală cere una mai sprintenă. A doua zi de Paşte din anul 1990 este începutul zidirii. Biserica s-a zidit mai întîi în gînd. Apoi s-a trecut la truda pe teren. O întreagă odisee locală. Căutarea meşterilor, zugravilor şi tîmplarilor. Este un comitet de iniţiativă în frunte cu coratorii. Apoi procurarea materialelor de construcţie. Se caută locul, aproape de fîntîna cu roată din copilăria mea, cutreieră satele pentru a găsi modelul pe plac. Vin proiectanţii şi constructorii. Unchiul Ioan Dunca, autorul cărţii despre care vorbesc a fost prezent în fiecare moment al zidirii. De la gând la înălţarea bisericii pe malul Cosăului. I se cer sfaturi, este negociator cu meşterii dar şi cu preoţii, dar mai ales cu consătenii care, unii, trebuiau convinşi de rostul înălţării. Sînt amintiţi oamenii satului cu nume şi prenume (dar şi cu porecle) care s-au zbătut pentru ridicarea acestei biserici. Nu uită a consemna povestitorul nostru că în paralel s-a ridicat şi o frumoasă mănăstire. Ioan Dunca se dovedeşte a fi un bun cunoscător al istoriei locului. Dar şi ce reflexe au avut anumite evenimente din istoria naţională. Scrie despre vremurile tulburi din 1940, despre terminarea războiului, despre soarta credinţei în regimul roşu. Numai un om încercat de istorie a putut să fie atît de tenace în ridicarea bisericii. Citind cartea mi-am explicat, pe cît am reuşit, cum s-au construit celebrele biserici de lemn din Maramureş. Cred că fiecare a avut prin vreme un Ioan Dunca al ei. Harul de povestitor al autorului nostru este captivant. Mărturisesc că am citit cartea ca pe text de acţiune. Pentru a vedea cum s-a împlinit un vis. Nu uit a aprecia talentul liric al lui Ioan Dunca. Ascultaţi: „Niciodată, niciodată/ N-o să scoţi apă din piatră/ Nici din nebun om cuminte/ Nici din ghiaţă, corp fierbinte”. Conf. univ. dr. Ioan-Mircea Fărcaş, scrie în prefaţă: „un frumos bătrîn ţăran din Maramureş ne dezvăluie o frumoasă poveste, strîns legată de noua biserică a satului creştin Budeşti”. Adaug eu, spusă de un povestitor cu har. Şi un cronicar al vremii sale.
