Cine a participat la revoluţia din 1989 şi a strigat Libertate! şi Jos Ceauşescu! alături de muncitorii cu steaguri găurite îşi poate da seama ce a însemnat acea zi. Cine a stat ascuns după perdele nu poate să simtă fiorul sublim ce i-a cuprins pe cei care şi-au pus convingerile mai presus de siguranţa personală. Nimeni nu i-a putut determina pe miile de oameni adunaţi în faţa Palatului Administrativ din Baia Mare să calce în picioare tablourile şi „Omagiile” lui Nicolae Ceauşescu. N-au făcut-o nici ruşii, nici sîrbii, nici bulgarii, nici ungurii, au aprins tablourile şi cărţile roşii cetăţeni români. În Baia Mare n-au fost incidente cu răniţi, dar la Timişoara, Bucureşti, Cluj şi în alte părţi poporul a plătit cu sînge îndrăzneala sa. Cei care au trăit acele zile de foc ştiu că a fost Revoluţie!
Unii contestă caracterul revoluţionar al demonstraţiilor din 16-22 decembrie 1989, poporul ar fi fost îndemnat la revoltă, ar fi sosit la Timişoara şi Bucureşti spioni din alte ţări, ca să ne împingă să ieşim în stradă. Ar fi fost deci o conspiraţie externă împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu. Declaraţiile acestor oameni ar trebui să fie însoţite de dovezi, pentru a le lua în seamă. Teroriştii au existat (se spune), dar nici unul n-a fost capturat, ceea ce ne determină să fim circumspecţi. Dar morţi au fost şi răniţi – în corpurile lor s-au găsit gloanţe fabricate la Cugir – alte dovezi decît plumbii nu sînt. N-ar trebui să aşteptăm să treacă 50 de ani pentru a afla adevărul despre revoluţia televizată în direct. Ceauşescu a fugit nu de teama străinilor, ci din faţa românilor furioşi din piaţă, era o confruntare din care a ieşit învingător revoluţionarul. Ceauşescu nu putea împuşca zece mii de oameni, muriseră 90 la Timişoara, dictatorul era presat de efectele acestor crime făcute de armată, a preferat să fugă cu elicopterul, ca un laş.
Dacă ar fi fost lovitură de stat, Ion Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale ar fi impus ordinea în ţară. Dar n-au reuşit să facă acest lucru, au urmat convulsii sociale în întregul an 1990, mineriade şi proteste, apariţia partidelor politice şi alegeri libere. Revoluţia a adus însă şi un val de certificate de revoluţionar, destinate celor care au avut de suferit în acele zile. Nimeni nu ştie ce s-a întîmplat acolo, în stradă. Comentatorii se hazardează să presupună, foştii generali au gura mare, dar vorbele lor n-au nici o bază reală. Revoluţia s-a încheiat şi a pornit goana după … dovezi. Cei împuşcaţi aveau cicatricea, dar oare de ce parte a baricadei erau? Nu se ştie nici acum în ce măsură au slujit interesele ţării sau ale altora. Corupţia a atins în cele din urmă Secretariatul de Stat pentru Revoluţionari, care a acordat şi plătit indemnizaţii lunare de 2.020 lei pentru sute de revoluţionari care n-au fost răniţi sau reţinuţi pînă la fuga dictatorului. A apărut Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pentru perioada 14-22 decembrie 1989. S-au înfiinţat asociaţii de revoluţionari, comisia parlamentară pentru revoluţionari şi secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor pe care le au luptătorii împotriva regimului comunist în perioada 1945-1989. Tendinţa de a extinde perioada în care luptătorii au avut rol determinant a dus la obţinerea de drepturi băneşti. De la revoluţionarii de profesie, cum se considerau comuniştii, am ajuns la revoluţionari cu indemnizaţie.
Statul român are datoria să clarifice ce s-a întîmplat la Revoluţie, iar acest lucru nu se poate face decît alocînd sume importante de bani către Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Fără dovezi certe nu ar trebui să credem nimic, că a fost Revoluţie, ori lovitură de stat.
