Numele lui Vasile Radu Ghenceanu este săpat adînc în conştiinţa culturală a Maramureşului. Absolvent al Universităţii clujene, a fost profesor de literatură universală, cadru didactic la Universitatea de Nord Baia Mare, director al Teatrului Dramatic din Baia Mare, consilier cultural, jurnalist la „Graiul Maramureşului”. De la înfiinţare a făcut parte din echipa de editare a revistei de cultură „Nord literar”. V.R. Ghenceanu a rămas pentru noi un poet în toată puterea cuvîntului. O sensibilitate neoromantică, trecută prin filtre moderne (Ion M. Mihai) şi-a pus amprenta pe volumele sale de versuri. Recitindu-i cărţile de poezie am constatat că prospeţimea lirică, a rămas intactă. Ba parcă şi-a sporit intensitatea trăirii. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. Acum la împlinirea a zece ani de cînd condeiul nu mai încrustează hîrtia, publicăm acest grupaj de versuri în semn de recunoştinţă pentru maturitatea gîndirii lui lirice. (Gheorghe Pârja)
NUMAI ÎN CÂNTEC
Mă voi preface că vin.
Tu să rămâi cum te ştiu
Aplecată peste întrebările lumii,
Slăvită de toţi, îmblânzită de vânturi
Ca salcia.
Fie cum zici.
Pacea eternă e doar în ierburi,
Văzduhul e stăpân pentru alţii.
Doar noi, singuri, la margini,
Ne facem semne lungi şi zadarnice.
Salvarea e numai în cântec.
DOAR SEPTEMBRII
Iubit-o, ne-a rămas atât de puţin:
doar septembrii şi umbra cea lungă,
ceaţa subţire, sunetul grav,
limba de clopot în legănare.
Ai văzut cumva călăreţul gonind
spre marea ispită?
Lângă mine e omul cu fluier de soc
ce culcă iarba sub cântec.
Pentru noi nu mai e loc şi nici
nu-mi amintesc urma veche a înserării.
Dar cine mă caută,
cine-mi strigă numele-n poartă?
Poate acel călăreţ singuratic
blânda povară mi-o ia şi o mută.
NICI IARBA
Căci nimic nu rămâne zadarnic.
Nici măcar felul grav cum
lunecă peste noi închipuirile;
nici iarba căzută, iarna, în somn.
S-acoperi totul în cânt nu e chip,
dar vie aripa lui poate schimba:
iată aici un izvor stârnit din senin
de omul care ştie să cânte!
DECEMBRIE, ACASĂ
Se face seară-n vechiul calendar,
Pe cer covoare albe se perindă;
Cristalizând clorotici nenufari
Decembrie coboară spre colindă.
Şi vine ziua-n care repetăm
Mulţămitura-n semn de bucurie,
Ca pe un cânt rămas pecete-n noi
Prin zurgălăii din copilărie.
Decembrie, răsfăţ de busuioc,
Asemeni unei flori în câmp rămasă.
Şi nicăieri pe unde ar fi să fim
Nu-i în decembrie mai bine ca acasă.
