Mihai Şora, au spus-o şi alţii, este cel mai strălucit intelectual român al momentului. Ieri, 7 noiembrie, a împlinit un secol de viaţă. Scriu despre Domnia Sa nu că m-aş pricepe să-i descifrez textele filozofice. Ci pentru că destinul mi-a fost aliat să-i fiu în preajmă în mai multe rînduri. Inclusiv în Sala „Nichita Stănescu” din Deseşti despre care a spus: „Altarele mărunte slujesc credinţele mari” (1989). Tudorel Urian crede că stufoasele sale texte filozofice sînt aproape imposibil de citit integral de un nespecialist dar prefacerea lor în modul de viaţă al autorului poate fi îmbrăţişat de oricine. Am adunat cîteva păreri, spuse la vremea lor, care pot configura portretul filozofului în tinereţe. Într-o notă din jurnal, Cioran îl consideră cel mai înţelept din generaţia sa. Ştefan Lupaşcu în 1947 s-a mirat că un român reuşise să publice o carte la Gallimard. Era vorba despre „Du dialogue interieur” volum care l-a pasionat pe Basarab Nicolescu care apreciază că Mihai Şora a mers mai departe decît Noica şi Blaga, pentru că el trăieşte filozofia nu o construieşte: temelia propriei sale vieţi este tocmai tematica filozofiei sale. În relaţiile sale umane este de o generozitate rară. Care exercită o influenţă organică asupra celor din jur. La Ipoteşti, într-o seară de vară, domnul Basarab Nicolescu, evocînd figura prietenului comun Laurenţiu Ulici, şi-a amintit de o conferinţă din 1993 unde în sală era şi Mihail Şora. Privirea lui binevoitoare i-a dat impresia unei divine inteligenţe. Apoi mi-a evocat tabloul persoanei umane a domnului Şora într-o întîlnire în lumea ideilor, lumea spiritului şi în lumea cea de toate zilele. Într-o scrisoare a lui Mircea Eliade către Mariana Şora (pusă în circulaţie de Tudorel Urian) îi scrie despre volumul „Sarea pămîntului”, pe care l-a citit cu răbdare în care sînt pasagii „scrise parcă de ultimul Heidegger care trebuiesc reluate, meditate şi chiar murmurate ca un descîntec”.
Ghid în alcătuirea acestui text mi-a fost volumul lui Leonid Dragomir „Mihai Şora o filozofie a bucuriei şi a speranţei”, care crează o imagine de ansamblu asupra originalităţii operei şi a personalităţii filozofului român care demonstrează că prin însăşi vitalitatea sa creatoare emană o înţelepciune a bucuriei şi a speranţei. Afli că speranţa se trăieşte în tăcere. Speranţă înţeleasă în sensul Apostolului Pavel, ca o virtute teologală. Cel care spunea că s-a născut în credinţă, fiind băiat de preot ortodox din Ardeal „rămîne un optimist în ceea ce priveşte salvarea individului şi a umanităţii”. Mă întorc la motivul care m-a îndemnat să fac o reverenţă pentru Mihai Şora. Toate cele spuse pînă acum dar şi întîmplarea admirabilă de a-l întîlni pe filozof. Nu oriunde ci, cum aminteam la început, în Sala „Nichita Stănescu” de la Deseşti. Poetul s-a rezemat pe gîndirea lui Mihai Şora într-o serie de meditaţii din opera sa. Acolo în jurul mesei hexagonale mi-a fost dat să aud cuvinte profunde despre poet, care şi-a adus aminte că Nichita i-a dăruit un poem. Recită domnul Şora: „Cînd timpul plînge, noţiunea rîde/ cînd capul cade retezat …” (către Domnul Şora 1982). Invitat de profesorul Petru Dunca în Maramureş, acolo în sala mică ne-a amintit că a fost preocupat de problema marginii. Noi ne-am regăsit în obsesia orizontului. Un regal de înţelepciune!
Veacul lui Mihai Şora, am putea să-i spunem. Timp rotund pe care filozoful l-a dominat cu discreţie dar cu paşi apăsaţi. Etienne Gilson, membru al Academiei Franceze spunea în 1947 la Paris despre Mihai Şora: „După părerea mea, un asemenea filozof se naşte o dată la o sută de ani”. Este membru de onoare al Academiei Române. Veacul lui Mihai Şora este mai tăcut. Dar profund. Vitalitatea filozofului este proverbială. Mai zilele trecute acorda încredere lui Leon Dănăilă, această somitate a medicinii româneşti pentru a candida pentru Parlament. O spusă a lui Mihai Şora: „Numai Dumnezeu este creator în sensul plin al cuvîntului. Omul nu creează; el rodeşte”. Sănătate, domnule Şora!
