Maramureşul reprezintă un spaţiu al admirabilelor întâlniri de mare intensitate spirituală. Mă întorc în timp când marele artist Mihai Olos era alături de filosoful Constantin Noica, prin Maramureş. Nu pot să uit manifestările organizate la Sighetu-Marmaţiei de către scriitorul şi omul de cultură Gheorghe Pârja şi prietenii săi, după 1980, sub genericul „Festivalul naţional de poezie” şi „Serile de poezie de la Deseşti”, la care au participat nume de rezonanţă din cultura română: Nichita Stănescu, Laurenţiu Ulici, Ana Blandiana, Adrian Păunescu şi mulţi, mulţi alţi poeţi.
Mă gândesc la manifestările naţionale „Codicele de la Ieud” organizate în perioada anilor 1983-1984 împreună cu Daniela Dunca, cu prietenii din Ieud: familiile Dăncuş, Chindriş, David şi cu alţi prieteni din Maramureş: Gheorghe Mihai Bîrlea, Gheorghe Pârja, Mihai Olos, Ion Bogdan. Aici s-au fundamentat marile prietenii spirituale cu marii poeţi: Ion Gheorghe, Ion Alexandru, Gheorghe Pituţ, Liviu Damian (din Basarabia), criticul literar – maramureşeanul de esenţă specială – Laurenţiu Ulici, etnologii de mare prestigiu: Vasile Vetişanu, Gheorghe Focşa, Nicolae Dunăre, sociologul Achim Mihu, lingviştii : Dumitru Şerbu, Gheorghe Mihăilă, toţi veniţi din marile centre culturale ale României.
Acelaşi sentiment uluitor al construcţiei spirituale, l-am trăit şi la întâlnirea cu filosoful Mihai Şora în anul 1989 când l-am invitat în Maramureş pentru a susţine o conferinţă în faţa profesorilor din judeţ, în cadrul ”Zilelor învăţământului maramureşean”. (Eram inspector şcolar pentru ştiinţe sociale). Mihai Şora, alături de marii filosofi Constantin Noica, Petre Ţuţea, Alexandru Surdu, scriitorul Nicolae Steinhardt, poeta Ana Blandiana sunt personalităţile de excepţie care nu au „pactizat” cu regimul totalitar comunist, ci au suportat o marginalizare tacită din partea sistemului, dar care prin rezistenţa morală şi spirituală au reprezentat modele de excepţie pentru o parte dintre intelectualii de elită din tânăra generaţie.
Ştiam de la prietenii mei, Mihai Olos şi Laurenţiu Ulici că domnul Mihai Şora i-a avut ca profesori la Universitatea din Bucureşti pe marile spirite ale poporului român Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu şi Mircea Eliade. Era un aspect fascinant! După absolvirea studiilor universitare Mihai Şora a plecat la Paris cu o bursă a guvernului francez în anul 1939, iar din cauza ocupaţiei germane a plecat la Grenoble. S-a întors în România după război pentru a-şi revedea părinţii, în spaţiul de care era atât de legat sufleteşte, fără să ştie de tragedia care va urma: ocuparea României de către Uniunea Sovietică. Apoi i s-a interzis întoarcerea la Paris.
Să realizăm o întoarcere în primăvara lui 1989. O gară friguroasă, drumul până la Inspectoratul Şcolar. Suntem aşteptaţi de către Inspectoarea generală, doamna Elvira Suciu, un spirit analitic şi delicat, la o cafea. Are loc un dialog pe teme de filosofie despre Cioran, Noica şi despre valorile autentice din spaţiul românesc. La finalul discuţiilor domnul Şora mi-a şoptit: „Sunt foarte încântat”! Atunci am avut sentimentul că sunt alături de un Dalai-lama care a venit să ne vorbească despre adevărurile fundamentale. Fizionomia domniei sale, calmul şi ţinuta sugerau din plin acest lucru.
La Liceul de Artă, sala festivă era arhiplină cu profesori veniţi din toate zonele judeţului. Am aşteptat mai multe minute, în sala profesorală. Era foarte frig, căldura fiind restricţionată. Domnul Şora îmi spune: „Dacă nu ai fi dumneata şi doamna Inspector general, o fiinţă atât de delicată, sigur că aş fi plecat”! I-am spus că spiritul Domniei sale ne încălzeşte şi îi va încălzi şi pe sutele de profesori care ne aşteaptă în sală. A zâmbit. Deschiderea conferinţei a făcut-o doamna Elvira Suciu, vorbind despre personalitatea şi opera filosofului. Eu am vorbit despre constantele valorice ale culturii române, rolul acesteia în educaţia tinerilor. A vorbit apoi Adrian Bejan, directorul Casei Corpului Didactic. Alături de noi era şi inspectorul general adjunct profesorul Ioan Dîrjan. În timp ce noi vorbeam publicului, domnul Şora îşi scria discret discursul. Îmi spune: „Voi ăştia tineri aveţi curajul de a vorbi liber, eu mai bătrân, îmi scriu discursul şi îl citesc”. Însă nu a fost aşa. Domnul Şora a susţinut un discurs impresionant construit după toate normele retoricii. Un discurs autentic de mare anvergură. A vorbit despre sensurile şi direcţiile filosofiei româneşti, despre sinele profund care trebuie regăsit. A vorbit despre frumuseţea spirituală a lumii, despre A fi şi A avea lumea. Nu a vorbit despre marxism, despre aşa numitele sale valori, ceea ce pentru acel timp era un aspect şocant. Sala a aplaudat minute în şir. La masa festivă a fost de asemenea o sărbătoare a spiritului filosofic.
Am făcut o scurtă călătorie în Maramureşul voievodal, discutând despre istoria tumultoasă a acestui spaţiu. Ne-am oprit la Deseşti la sala memorială „Nichita Stănescu”. Aici domnul Gheorghe Pârja, un spirit autentic al Maramureşului, ne-a vorbit despre Nichita Stănescu, despre „Serile de poezie”, împreună cu Nichita. Cuprins de o tulburătoare emoţie domnul Şora a scris în Cartea de onoare. Ne-a spus atunci: „Am fost foarte bun prieten cu Nichita, dar a plecat!” Am făcut apoi un scurt popas la casa părintească a domnului Pârja, unde ne aştepta mama sa cu cele mai gustoase şi tradiţionale gustări maramureşene. După acest popas cultural am plecat spre Ieud la alţi prieteni ai noştri, de unde ne-am întors seara târziu la Baia Mare. Impresiile au fost deosebite pentru domnul Şora.
Ne-am revăzut la Bucureşti când a fost numit ministru al Învăţământului, imediat după Revoluţia din decembrie 1989. L-am vizitat de mai multe ori la minister. Mereu mă întreba despre prietenii din Maramureş. Spunea că îşi aminteşte de Maramureş ca de un spaţiu magic.
Acum când Filosoful Mihai Şora sărbătoreşte 100 de ani (luni, 7 noiembrie), îmi amintesc cuvintele sale: „Orice răspuns corect la întrebările noastre cu adevărat reale este o victorie pe care o câştigăm împotriva neantului”.
LA MULTI ANI, Domnule Mihai Şora!
Prof. univ. dr. Petru DUNCA
