De curând, doi părinţi au decis ceva care te poate lua pe nepregătite. Pe mine, să fiu sincer, m-a cam luat. Nu aş fi întârziat asupra hotărârii de familie respective dacă nu vedeam ce discuţii aprinse a stârnit la nivel public.
De când e lumea şi Pământul, în locurile unde există sistem şcolar organizat în bună lege, copii de vârsta învăţăturii îşi iau ghiozdanul în spate şi năvălesc peste dascălii predestinaţi a-i duce de mână la buchisit şi caligrafiat, şi tot aşa. Sunt practici pe care secole la rând s-au înfrăţit în a le coagula, perfecţiona şi, de ce nu, a le împărtăşi şi la alţii. Pe scara timpului, acumulările au consemnat un câştig numai bun de valorificat în folosul generaţiilor la vârsta acumulărilor, dorite de toată lumea cât mai mari.
Gestul celor doi părinţi în cauză pare a veni de pe altă planetă sau măcar din alt anotimp. Tema în discuţie este una la modă: să facem astfel ca fii şi fiicele noastre să fie cât mai bine pregătiţi. Pe deplin motivată această frământare – mă întreb, cine din noi nu o are? -şi nu mă miră că pică pe un fond în care şcoala românească este luată la scărmănat de dimineaţa până seara, evident şi în prelungitele talk-shouri care ne intră în case la te miri ce oră. Ciudăţenia acestui „atac la persoană” constă în definirea obiectivului ce trebuie atins. Adică: vrem să avem un copil instruit? Ştim ce avem de făcut: îl oprim să meargă la şcoală şi îl profilăm pe învăţatul acasă! Scurt şi cuprinzător! Cu alte cuvinte, să scoatem şcoala din locul ei de tradiţie-sunt localităţi destule unde se mai ţin pe picioare clădiri gândite de Spiru Haret la sfârşit de secol 19 – şi s-o aducem, unde credeţi, în propriul apartament. În acest fel rezolvăm multe. În primul rând, scutim pe elevul din familia noastră de efortul de a pleca din casă, nu o dată, prin ploaie ori viscol, pentru a ajunge în clasa aglomerată de copii din restul cartierului, cu care trebuie să se mai şi alerge prin curtea şcolii. Îi scutim să mai se lase milităriţi de cine ştie ce dascăl antipatic, doritor cu orice preţ să-ţi faci temele pentru acasă întocmai şi la timp. Ca să nu mai zicem de disconfortul care intervine la sfârşitul anului şcolar, când copilul tău, care a vizitat deja Eurodisney şi a atins cu vârful pantofului Hyde Park, nici măcar nu urcă pe podium.
Care e soluţia? Cum spuneam: să scoatem şcoala din şcoală şi s-o tragem, fiecare, pe dreapta în propria locuinţă. Aici va fi el şi doar el la pupitrul comandat din vreme la Ikeya, liniştea este deplină, lipsită de şuşoteli ale imberbilor din mahala, vor lipsi vocile agresive şi stresante ale profesorilor excedaţi de grija a 20-30 de recruţi încredinţaţi lui spre europeană educare. Rău nu e, zic eu ca să nu supăr pe nimeni. Ce n-am înţeles priveşte tehnologia trecerii de la învăţământul public la cel privat pe contul fiecăruia dintre noi. Dacă ai mai mulţi copii, cum le facem rost la fiecare de camera cu pupitru de la Ikeya? Dar dascălii? Ni-i recrutăm pe cont propriu ori un sindicat de ramură creat ad-hoc ni-i ţine la dispoziţie, pe grade şi contingente? Părinţii ar avea cred nevoie şi de seifuri speciale unde să depună cataloagele dascălilor, astfel ca elevii să nu atenteze la notele încredinţate de aceştia, în vederea cuantificării obiective a cunoştinţelor acumulate de şcolarii-particulari între două lecţii atractive în exces.
Şi să vorbim, totuşi, serios: am terminat celalte grele probleme de care şcoala e acuzată pe toate drumurile, pentru a muta acum discuţiile pe asemenea teritorii, doar pornind de la faptul că acestea sunt oricum virane şi suportă orice cultură, fie şi prin practicarea asolamentului? Sunt destui concetăţeni care privesc dispreţuitor potenţele educative ale şcolii de azi. Dovadă că îşi croiesc de timpuriu planuri pentru copiii lor, pendulând cu opţiuni între şcoala franceză şi cea engleză, unde evident ajung pe bază de Merţan adecvat. Treaba lor. Noi ceilalţi, ce avem de făcut, în absenţa posibilităţilor de a ne înscrie în asemenea paradigme sociale? Îi pot bănui pe cei doi părinţi de nostalgii de un anume tip. Le-or fi rămas în minte „şcoala” de pe timpul lui Kogălniceanu, când nişte cărturari, autohtoni ori străini, veneau în casele celor avuţi pentru a le drege vocea de viitori adulţi. Pe urmă, ei, fii de boieri sau domnitori apucau drumul străinătăţii, plecau la Luneville ori Berlin.
Trăim alte vremuri ca să ne putem permite operaţii de ciopârţire a şcolii româneşt în fel şi chip. Încercăm s-o croim după cerinţele vremurilor ce le trăim şi, dacă se poate, potrivit staturii viitorului. Lucrurile din loc sau mişcat, orice ar spune cârtitorii de serviciu. Dar se acţionează într-un context anume, în care personaje situate pe platouri înalte ale societăţii, azvârl cu forţă în capul Şcolii cu pietroaie rău contondente. Când ceva-ceva pare a-şi fi găsit locul, hop, mai vine cineva de acolo de sus, cu o rafală de cuvinte goale ce altceva decât a suna din coadă nu reuşesc. Mai apare un început de an şcolar – sau universitar – şi bombardeala se reia cu vehemenţă. Întrebarea este: reuşim să rezolvăm adevăratele ecuaţii ale educaţiei în societatea românească sau vrem doar să se bage de seamă că existăm?
Nu de alta, dar dacă tot ne frig degetele când nu avansăm „propuneri” şi caracterizări veninoase, mare lucru dacă nu ne trezim cu cineva care, sătul să privească învăţământul românesc drept „un morman de fiare vechi” să promoveze şi aici iniţiativa de a pune la pământ zidirile venerabile de şcoală pentru a înălţa pe acele terenuri nişte pline de farmec… malluri! Păi, nu?
Nicolae Bud
