ALBUMUL PREFECŢILOR… FĂRĂ SENS!

N-aş fi scris despre Albumul Prefecţii de Maramureş (1919-1940, 1944-1949, 1990-2015), alcătuit de prefectul ing. Anton Rohian şi Klara Guseth, directorul Arhivelor Naţionale – Serviciul Judeţean Maramureş, dacă n-aş fi fost oprit pe stradă de un profesor de istorie, care m-a întrebat, clar nedumerit: „Ce SENS a avut tipărirea lui?!”
Ştiam de intenţiile „imitatoare”, după un model de la Cluj şi Sălaj ale ing. Anton Rohian, primind chiar o „sarcină” plăcută de a contribui la scriere despre prefecţii de după 1990. Chiar i-am prezentat un chestionar domnului prefect, semnat de domnia sa şi trimis celor care au avut această demnitate. Cînd se pritocea albumul m-am trezit „exclus” din echipa proiectului, deşi aveam – şi mai am ca dovadă – o documentare serioasă cu „prefecţii tranziţiei” şi frămîntările epocii traversate.
Am căutat albumul la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, incitat de „sensul” negăsit de profesor. Şi în căutarea acestui „sens” am purces la lecturarea cărţii apărute la Editura PROEMA (2015).
Din păcate, prefecţii de Maramureş din toate perioadele istorice post Marea Unire din 1918 sunt prezentaţi ca nişte persoane „moarte” faţă de demnitatea de prefect. Datele despre ei sunt pur biografice (naştere, deces, numire, demisie, încetarea mandatului). CV-ul lor este profesional şi politic, ceea ce a generat acel cîmp neînverzit al nedumeririi şi lipsei de „sens” al lectorului.
Despre perioada istorică, mai de durată sau meteorică, în care persoanele menţionate în album (42 de prefecţi între anii pomeniţi) au fost cu adevărat PREFECŢI nu se scrie un cuvînt! Aceste personalităţi au stat în jilţul de PREFECT, au fost demnitarii guvernului în judeţ, au traversat o perioadă în care aveau o misie, un rol, un rost: de PREFECT. Unii au trăit, s-au confruntat cu dramele şi tragediile, au fost puşi în faţa unor greutăţi, complexităţi de situaţii, de rezolvări sau eşecuri, conflicte etc. Cum le-au făcut faţă? Pe cititor prea puţin îl interesează biografia, CV-ul profesional ori politic. Curiozitatea se cantona în modul cum au trăit şi făurit „istoria” aceşti soli ai guvernului. Dar mai ales: ce au făcut ei pentru Maramureş?!
Cei doi semnatari au pornit pe o cale greşită, prezentîndu-i pe prefecţi ca nişte inşi rupţi total de funcţie. Se putea lua ca model cartea dr. Mihai Marina – Maramureşeni. Portrete şi medalioane (1998). Aici generaţiile – de la voievozi la dascăli şi luptătorii pentru Unire – sînt oameni care suferă, se bucură, acţionează în misiunea lor istorică pentru faima şi binele Maramureşului.
Fascinaţi de CV-uri, din lipsă de documentare, de viziune, autorii au ocolit momente, evenimente cruciale pentru Maramureş. În care unii prefecţi s-au dovedit trădători de neam (cazul dr. Flaviu Jurka, care a fost prefect şi în anii 1941-1944 sub hortişti), ori cameleoni ca Ivan Odoviciuk, care ţintea „unirea” Maramureşului cu Ucraina sovietică.
După 1990, prefecţii Anton Pop şi Dan Marinca s-au confruntat cu dure şi inflamatoare conflicte interconfesionale, cu violenţe, abuzuri, anarhisme, cu aşa-zisul „fenomen Săpînţa” etc. Nicio vorbă despre acestea, ori despre jocurile politice, adesea murdare, în care s-au lăsat prinşi în horele electorale unii prefecţi. La înscăunare, ca şi la eliberarea din post, fostul prefect Ioan Buda, modest şi cam naiv, le spunea ziariştilor rostirea socratică „Ştiu că nu ştiu nimic!” Ar putea fi o simplă constatare şi despre rostul albumului: ştim că nu ştim nimic despre ce au făcut bun sau rău prefecţii pentru Maramureş. Ei apar ca nişte caricaturi cu biografii şi CV-uri seci, care nu sunt relevante deloc pentru cei care au dorit să afle din album activitatea PREFECŢILOR care au trăit şi făurit istoria în Maramureş!
Nu e de mirare că se lipesc, în context, ca „nuca-n perete” şi vorbele Papei Leon din 1891, fără niciun sens, ca şi petiţia de „felicitare” a ministrului Aurescu, adresată prefectului Rohian.
Un album fără sens, cum bine zicea şi profesorul de istorie.