Înainte de a vedea visul de veacuri al românilor – Marea Unire din 1918 -, dr. Victor Mihalyi de Apşa (n. 1841 în renumita familie a Mihăilenilor din Ieud) moare în ianuarie 1918 după exilul din Oradea, „ajutat” de Guvernul budapestan după intrarea României în războiul mondial din 1916, care îl forţa să facă o declaraţie de loialitate faţă de Coroana Sfîntului Ştefan.
După o carieră strălucită, dr. Victor Mihalyi – secretar al Mitropoliei greco-catolice din Blaj, episcop al Lugojului şi Mitropolit unit al Ardealului – lăsa vacant postul de la Blaj, la care rîvneau mai mulţi înalţi ierarhi ai Bisericii greco-catolice Unite cu Roma.
Între ei se afla şi Episcopul de Gherla, dr. Iuliu Hossu, cu studii temeinice la Colegiul urbarian „De Propaganda Fide” de la Roma, cu două doctorate în teologie, numit în scaunul episcopal în 3 martie 1917, hirotonisit la Blaj în 4 decembrie. La ceremonial au luat parte şi vicarul episcopal Ioan Doroş, venit din Slatina, medicul I. Rednic din Vişeu, care au prezentat omagiile credincioşilor maramureşeni, de la „marginea Eparhiei Gherlei”.
Prezenţa printre candidaţii la scaunul de Mitropolit al Blajului şi a doctorului Iuliu Hossu a stîrnit nu puţine reacţii adverse. Între acestea era şi cea a lui IULIU MANIU, avocatul Mitropoliei, care „lucra” din răsputeri ca între candidaţi să se afle şi numele vicarului capitular Vasile Suciu, preferatul său.
Scrutinul a avut loc pe 10 mai 1918, fiind sever supravegheat de trimişii guvernului budapestan, care doreau să fie ales „omul lor”! Vicarul cancelar Vasile Suciu a întrunit 74 de voturi, el întruchipînd „speranţele partidei naţionale româneşti”, avînd şansele confirmării oficialilor de la Budapesta, întrucît şi el semnase, alături de Mitropolitul Mihalyi, declaraţia de loialitate faţă de Coroana Sfîntului Ştefan din 17 februarie 1917, Episcopul dr. Hossu s-a clasat pe locul II cu 58 de voturi, iar Episcopul Valer Traian Frenţiu, preferatul Budapestei, pe locul III, cu 49 de susţinători.
După cum afirmă istoricul Valer Hossu în monografia Episcopul Iuliu – Sfîntul Marii Uniri (Editura Napoca Star, 2008, p. 117), Sinodul General Electoral din 9-10 mai 1918 „a fost considerat un triumf al IDEII NAŢIONALE, o reafirmare viguroasă a dezideratelor româneşti în ceea ce priveşte misiunea Bisericii Unite şi raţiunea existenţei sale”.
Popularitatea stîrnită de profunda implicare a episcopului dr. Hossu în săvîrşirea actului istoric din 1 decembrie 1918 – el fiind cel care a prezentat celor peste 100.000 de români Rezoluţia de Unire a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României, aflat şi în solia celor trimişi s-o prezinte regelui Ferdinand – a dat „griji blăjenilor”. Iuliu Maniu şi viitorul cumnat Romul Boilă au căutat să-l compromită pe episcopul Gherlei, aruncînd o „bombă de presă” în gazeta Unirea. Autorul, nesemnat (bănuit a fi protopopul de Cluj, Ilie Dăianu), propunea ca „din interese de Stat şi Bisericeşti” să fie „ciopîrţită Eparhia Gherlei”, să fie mutată reşedinţa la Năsăud, iar din „resturi” să se înfiinţeze o episcopie la Cluj.
Era încă într-un interval de timp cînd încă nu se obţinuse confirmarea Papei pentru numirea mitropolitului de Blaj. „Pentru a-i tăia «fumurile» preagrăbitului aspirant la cîrja de mitropolit şi a-i tempera eventualele ambiţii – scrie Valer Hossu (p. 170) – în oficiosul Mitropoliei (Unirea), un corespondent anonim semnat «MARAMUREŞEANUL», a publicat – în ziua în care se deschidea la Gherla primul Sinod Diecezan din era Marii Uniri – un articol în care «centrul episcopal» era învinuit de «trecerea la neuniţi» a unor credincioşi dacă nu li se «satisfăcea o anumită cerere», de îngăduinţa faţă de nişte preoţi «afacerişti, avari şi fără scrupule», de «absolutism bisericesc»” („Episcopul sunt eu!”).
După opinia „Maramureşeanului”, ţinutul Maramureşului nu putea fi administrat de la „periferia” vastei Dieceze de Gherla, fiind necesară înfiinţarea EPISCOPIEI GRECO-CATOLICE A MARAMUREŞULUI. Dar această episcopie n-a existat canonic decît la Muncaci pentru greco-catolicii ruteni (ucraineni).
După cum scrie Valer Hossu în cartea menţionată: „Relaţiile dintre episcopul Iuliu Hossu şi preşedintele Partidului Naţional, devenit «Ţărănesc», au fost mereu distante, dar reciproc respectabile, «sfinxul de la Bădăcin» nu l-a putut aduce niciodată pe arhiereu sub o minimă obedienţă”. Dar episcopul, ca om al iubirii poruncii dumnezeieşti, i-a rezervat lui Iuliu Maniu o „judecată dreaptă”. În clipele trecerii lui Maniu la cele veşnice, la început de februarie 1953 în temniţa din Sighet, i-a „închinat o adevărată elegie”, numindu-l „marele fiu al neamului, înţeleptul Patriei… Toţi episcopii (deţinuţi la Sighet) ne-am rugat şi înainte de moarte şi după trecerea la veşnicie, pentru marele fiu al neamului şi al Bisericii sale”.
Episcopia greco-catolică a Maramureşului s-a creat în 5 iunie 1930 printr-o Bulă a Papei Pius XI – nu cu sediul la Sighet, ci la Baia Mare, oraş care se afla în „inima” unui vast spaţiu geografic, cuprinzînd 224 de parohii cu 359.944 de credincioşi din Maramureş, Bucovina, zona Ciscarpatică, Oaş, Silvania, Chioar şi Codru, episcop titular fiind instalat dr. Alexandru Rusu în 2 februarie 1931, în Catedrala greco-catolică din Baia Mare, în prezenţa dr. Iuliu Hossu, episcopul de Cluj-Gherla.
Înainte, împărăteasa Maria Tereza aprobase înfiinţarea unui Vicariat unit la Sighet, dominat însă de ruteni, şi abia în ianuarie 1861 s-a creat un vicariat pentru românii uniţi, păstorit de Mihail Pavel (1827-1902), cu sediul silit în Slatina, în Dieceza Gherlei fiind incluse atunci şi cele 52 de parohii din comitatul Maramureş.
